Fără titlu.

"Ho,munte, nu ți-am zis să mergi.
Era doar așa...o idee!"



   Ieri credeam că ești "totul".Azi nu mai cred nimic! Ieri credeam că da, azi e totul nu. 
Ieri poate-aș fi plâns. Azi doar râd. 
Mâine îmi voi aminti, poimâine va fi trecut. 
Ieri visam. Azi adorm adânc. Nulitate-n gând. 
Fum,scrum, vise-n abis. Haos, dilemă, sunt doar eu...aici. 
Pe zeci de urme calc și-mi văd șireturile atârnând. Gerunziu-n suflet și în gând. 
Fără acord, doar lipsă tot. 
Și mergem mai departe, nu? E viața. Noi cu ea și ea cu noi. 
Îmi ridic privirea spre cer și văd un albastru mai mult spre gri.Stă să plouă! Ieri la fel a fost...n-a mai plouat. 
E prea mult praf și prea mult timp. Un gând târziu. Bărbat, bărbată...

Diem

"M-am descotorosit de mine. Mi-am aruncat trupul într-un ungher al vieții și-mi continui pașii plutind. Nu simt, dar văd. Nu vorbesc, dar aud. Nu știu încotro mă poartă vântul,dar mă duce bine. Mângâieri ale degetelor lui subțiri și reci, un chip fad și nicio emoție. Nu mai simt și cred că-s mort. Altfel…cum să-mi explic?

Mă tot gândesc la trupul aruncat… ce gângănii și-or face adăpost din el acum?! Nu vreau să-mi imaginez, pierzându-l pe el, mi-am pierdut tot. Am ieșit zâmbind, ca să merg plângând…

Străzi prea triste, oameni morți. Suflete rănite, inimi învinețite. Bube pe suflet, cicatrici pe suflete. Cui să-i pese? Am îmbătrânit prea repe… repede și trist. Și cui să-i spun când nici eu nu mă ascult? Cui să mă plâng,când ei nu s-au plâns?

E un drum anevoios, e o enormitate de greu. Nu mai sunt pași, sunt umbre…

Brațe aruncate la colț de stradă târziu în noapte. Nu mai suntem oameni, suntem umbre. Nu mai suntem noi, suntem doar ce vor ei. Nu mai sunt nimic și nu voi mai fi ceva. E un cântec incapabil să sensibilizeze. Nu mai aud ecouri, nu mai vreau decât să pleci. Să pleci și să te tot duci. Nu mai simt și nu mai trăiesc. Am murit atunci,am murit acum și voi muri mereu! Am imbătrânit cu timpul și-am pierdut cu veacul.

Bălți ce-mi desfigurează chipul, o figură străbătută de lungi șanțuri de durere. Nu mai sunt om, sunt doar un val. Un val a cărui spumă se sparge la capăt de plajă, un val deasupra căruia sute de pescăruși plutesc lin. Unde-mi sunt aripile? Unde-mi sunt picioarele, capul și gândurile? Sunt un gol și-am rămas în gol. Nonsens, dezacord și contradicție. Nimic nou și nimic vechi.

Și pleacă…nu am decât ură."

Nu tu! Așa cum nu eu !

“Nu sunt perfect. Nici nu vreau să fiu.Sunt doar o parte dintr-un milion de părți. Nu plâng, îmi doresc s-o fac. Nu râd, zâmbesc.Nu mai simt, aș vrea s-o simt. Îmi spui că ți-e dor de mine…și mie îmi este dor de mine. Aș vrea să nu-mi mai fie.

Am obiective de atins și cu tine alături, draga mea, mai mult ca sigur, nu le voi atinge. Nu am nevoie de crize, am nevoie de liniște. Nu am nevoie de plânsete, am nevoie de râsete. Nu am nevoie de palme, am nevoie de brațe calde. Poți să mi le-oferi? Nu, nu poți. Nu vrei și nici n-ai să vrei.Suntem prea departe de a avea interese comune, cândva eram tot ce ne-am fi dorit unul altuia, acum suntem doar doi străini ce s-au cunoscut cândva…

O vorbă,prea departe de a fi zisă. O privire, prea devreme pentru a fi aruncată. O ploaie, ar fi binevenită.

Cutreier adesea străzile aglomerate ale orașului, mereu când plouă.Mă spăl de păcate sau, cel puțin, tind să cred că o fac. Am momente când îți simt lipsa, dar mi-amintesc curând că viața lângă tine ar fi iad și pășesc peste bălțile ce-acoperă gropi uriașe. Ești când vis, când coșmar. Ești totul și totodată nimic. Nu știi ce vrei așa cum eu știu că nu te vreau. Poate, dacă ai fi fost mai puțin furtunoasă, ne-am fi putut face amintiri. Poate, dacă ai fi fost mai puțin tăcută,te-aș fi iubit mai mult. Nu m-ai lăsat…

Visez adesea. Și te visez pe tine. De ce? Nici eu nu știu. Și nici nu cred că vreau să știu. Mi-e mai bine când te știu departe de mine. Mi-e mai puțin greu când știu că undeva în brațele altcuiva zâmbești. Ne-am fi omorât și-ar fi fost dureros să știu că mâinile-mi sunt pătate de sângele tău. Ar fi fost crunt să ne privim cum ne stingem și să nu mai putem face nimic.Suntem ca un cântec ale cărui versuri sunt prea greu de înțeles.Nu m-ai înțeles și nu te-am înțeles.

Te-am ucis de-atâtea ori în gând.Te-am izbit de toate valurile nefericirii și ți-am făcut inima bucăți. Oi fi nebun?Mai are importanță când îmi pierd vremea scriindu-ți fiind conștient că nu îți voi trimite nimic, nicicând.Orgoliul încă nu mă lasă. Mi-e dor să te îmbrațisez, mi-e dor să mă enervez. Mi-e dor să te simt aproape și să-mi fie teamă să adorm ca tu nu cumva să uiți să mai respiri. Mi-e dor să-ți alung visele rele suflându-ți peste fața transpirată.Mi-e dor să-ți șterg ochii plini de lacrimi. Mi-e dor să-mi fie dor, că dacă nu mi-ar fi, nici eu nu aș mai fi. Mi-e dor de mine și de tine. Mi-e dor de ceea ce-am fost noi.Mi-e dor și-mi va mai fi.

Încă-ți simt mirosul peste tot în casă.Încă-ți simt prezența-n viața mea. Te simt pe tine așa cum ești.Aș vrea să fii și să tot fii. “

„Sper că ești bine oriunde te-ai afla! „

Tu n-ai murit, iubito!

"Nu, n-ai murit,te-ai dus doar într-un loc mai bun. Un loc unde durerea ta s-a sfârșit, unde ai scăpat de crunt. Poate nu te-am iubit cum ar fi trebuit să o fac, dar te-am iubit, iubito și nimeni nu-mi poate contesta iubirea. Poate nu ți-am arătat mereu, dar ai știut-o, altfel, cum ai fi reușit să stai lângă mine atâția ani? Am plâns,iubito și voi mai plânge ani de-a rândul. Voi plânge căci, cu bune și rele, ai fost a mea și eu al tău. Te privesc sugrumat de durere și încerc să mă resemnez. Credeam că-mi va fi mai ușor, dar nu-mi e. Cine-mi va strica momentele de avânt nebun în povestirile mele, dacă nu tu? Cine-mi va spune că masa e gata și cine-mi va urmări fiecare înghițitură? Tu nu vei mai fi...nu lângă mine, dar cu mine. Am să te port mereu, căci și tu m-ai purtat. M-ai purtat dincolo de rele, m-ai ridicat peste obstacole și mi-ai arătat calea. Doare, iubito. Doare, dar știu că întotdeauna mă vei veghea, până când vom fi iarăși împreună. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi. Știu că zâmbești printre lacrimi, îți simt respirația în ceafă și mâna pe umărul meu stâng. În dreapta sunt ei, Îngerii tăi. Mergi acolo sus, altundeva n-ai avea unde. Ai salvat un om de la pieire, i-ai salvat sufletul, m-ai salvat pe mine. 
Îți mulțumesc că mi-ai ferit sufletul, îți mulțumesc că ai existat în viața mea. Nu vei fi dată uitării, Îngerii nu se uită, iubito. Îți simt mâna pe inimă și izbucnesc în lacrimi, dar...zâmbesc. Acum ești bine." 


P.S.: Unui om puternic!Unui om de mare caracter! Mulțumesc, profesore! Muțumesc că datorită "ție"am aflat cum e să iubești un om cu adevărat! Putere, profesore! Aici suntem noi! Ai tăi! 

De-aș mai vrea, n-aș mai putea!

" Sunt un dezastru emoțional. Mi-e dor și nu îmi e. Te vreau și nu te vreau. Nu știu ce e cu inima asta proastă a mea. Nu știu ce vrea, când vrea și de ce vrea. Urlu la ea și îi  spun continuu să înceteze.Îmi râde-n față și-mi spune cât sunt de idiot. Poate are dreptate. Sigur are...
Oare de ce sunt atât de orgolios și nu vreau să te sun? Oare de ce nu pot scăpa de strâmsoarea asta a inimii care mă împiedică să-ți scriu? Oare de ce?
Mă plâng de parcă mi-aș fi pierdut viața. Mă plâng pentru o suferință pur imaginară. Nu te iubesc cu adevarat, daca aș fi făcut-o nu aș fi greșit...iar eu, eu am greșit. Nu o dată, nu de două ori...infinit. 
E dreptul tău să pleci, iar dreptul meu e să continui să trăiesc. Nu mai știu cum e lângă tine și nu mai știu dacă mi-ar plăcea să mai fii lângă mine. Nu ne despart doar sute de kilometri, ne despart ani lumină de indiferență și de așa-zisă iubire neîmplinită. Nu ne-am iubit, ne-am mințit...de fapt, cred ca doar tu. Eu nu te-am iubit, eu te-am adorat. Acum ești doar o altă pasăre călătoare în viața mea tumultoasă. Ai reușit să-ți deschizi aripile și să zbori. Ale mele au fost tăiate. Tăiate de mine și de toată ignoranța de care am dat dovadă. Nu tu ai fost vinovată...ci eu, eu cu ale mele capricii și supărări copilărești. E greu să ai grijă de un copil, dar "ce nu te omoară, te face om! ". Zâmbesc și acum când mă gândesc la tine. Zâmbesc căci, cu siguranță, tu nu ai fost om, cel puțin, nu doar un om. Ai fost copil, ai fost femeie, ai fost tu. Iar eu, eu am rămas același bărbat imatur ce te sună când își amintești după câteva pahare de bautură că a trăit cândva cu tine o "poveste". Ai scris destule pagini pentru mine, învață să scrii pentru tine, iar dacă nu-ți mai amintești cum să o faci, reia albafetul, reia caligrafia claselor primare și educă-te. Eu ți-am închis această șansă. 
E lângă mine și doarme dusă. Nu o iubesc, nu așa cum te-am iubit pe tine. E bizar modul în care mi-amintesc de tine ori de câte ori ea e lângă mine. Nu știu dacă o iubesc sau dacă măcar vreau să o iubesc. Dar, uite că-și face veacul cu un neisprăvit ca mine. Stă, ascultă, țipă și pleacă, dar se întoarce. Tu nu te-ai mai întors și m-am aruncat în brațele ei. Nu vreau să plângă, dar știi că în natura mea există ceva animalic ce iese la suprafață atunci când nu mai poate. Tu m-ai înțeles, dar nu ai rămas. Nu ți-am dat voie să râmâi. Te-am îndepărtat de fiecare dată când simțeam că te iubesc din ce în ce mai tare. Și-acum...acum te ador, dar tu zâmbești cu siguranță în preajma altuia. Norocosul ghinionist. Dacă-ar ști cu ce năzbâtie s-a pricopsit...Dacă ar ști...
Mi-aprind o țigară și mi te imaginez lângă mine...ținându-mi capul în palme, spunându-mi să nu mai fumez atât că inima mea va ceda cândva. Încă-ți simt brațele în jurul gâtului meu, încă-ți simt parfumul pe piele, te simt pe tine..."

Exercițiu de narcisism.

Băi, fato, ridică-ți capul și privește cerul. Cu ochii-n pământ nu vei vedea soarele, de fapt, cred că nici dacă-ți vei ridica privirea nu-l vei vedea dacă ai ghinionul să fie înnorat. Ironia sorții...
Nu te mai compara, învață să trăiești cu tine, nu pe lângă alții. Ești frumoasă... ești frumoasă în orice moment al zilei, chiar dacă nu ți-o zice nimeni. Nu aștepta să ți se spună, nu aștepta apeluri noaptea târziu când ar trebui să dormi. "Feții frumoși "nu vor suna, sunt prea ocupați să saliveze după funduri goale aruncate prin cluburi. Sunt mult prea agitați privind la câtă bere le-a mai rămas în sticlă și gândindu-se că dacă nu vor mai bea una nu vor putea "agăța " gagica tunată ce abia a intrat în club însoțită de alte hiene cu gurile până la urechi, cu fețele strânse de fondul de ten de sute de lei. Ridică-ți privirea și nu te mai gândi la trecut, nu trăi prezentul pentru că nu-ți oferă mare lucru, luptă pentru viitor,nu poate fi decât bine. 
Nu te chinui să-nveți să mergi pe tocuri, lasă-le pe ele să te poarte. Nu te zidi în cărți, citește-le din pasiune. Nu țipa, învață să vorbești în șoaptă. Nu-l mai aștepta, el nu te-a așteptat...
Numără-ți timpul printre succese și lasă-te purtată de valul cunoașterii. Nu mai acumula amintiri cu cimpanzei, păstrează-ți unicornii (cornul are-un rost). Nu-ți mai însuși defecte, creează-ți calități sau conturează-le. Te sfătuiesc să detești. Să detești oamenii pentru care ai plâns, lucrurile care ți-au făcut rău și mai ales...mai ales pe el. 
Cu siguranță n-ai ales bine, data viitoare deschide ochii, de fapt nu, ține-i închiși. N-are rost să-i deschizi acum, să treacă norii, să plouă, să curețe străzile de rahatul cimpanzeilor și să poți păși fără teama că ai putea călca într-un nefericit aruncat de printr-un ungher întunecat. Știu că zâmbești, deși nu vreau să zâmbești, vreau să râzi...să râzi ca o nebună, să plângi de râs și să prinzi aripi. Tu ești singura stăpână, exterior, interior. 
Și urâtă ai fi frumoasă! 

Dincolo de ore sunt suflete...

         " -Nu am timp!"
  "Îmi spui continuu că nu ai timp să vii, iar acum e rândul meu să-ți spun că eu nu am timp să aștept. Am crezut că poate e doar de început, dar e o continuă lipsă din viața mea. Cuvintele scuzabile, orele întârziate la care-mi răspunzi... nimic nu e bine. Mereu sunt vinovat de câte ceva și întotdeauna sunt singurul care încearcă să rezolve situația pentru a fi bine, totuși...Nu e niciodată bine. Și nu e bine din cauza ta. Suferi de un timp de care-mi zici fără oprire că îți lipsește și eu nu fac altceva decât să mă agit ca un tâmpit printre niște gânduri care nu ar trebui să existe în mintea mea. De fapt, ce scop ar avea? În cele din urmă, oricum vei pleca. Toți pleacă. Vei rămâne fără timp și-atunci voi rămâne și eu singur. Am pierdut deja prea mult timp. Un timp pe care l-aș fi putut petrece altfel...nu gândindu-mă la tine. Ascult,fără să vreau,ticăitul ceasului. Încep să nu-l mai pot suporta. Nu vreau să mai zăresc pe lângă mine ceasuri...secundele trec prea greu. 
Nu știu, nu înțeleg și cred că nici nu vreau...
Vorbesc. Port atâtea discuții cu mine încât am ajuns să cred că sunt nebun. Înnebunit de un timp alert. Un timp ce nu-mi permite să fac nimic. Tot ce-am știut și-a modificat înțelesul și sensul. 
Am rămas fără răbdare și voi rămâne și fără rațiune...în curând.
Mă gândesc uneori cum o fi când ți-e dor de mine...asta dacă îți e vreodată. Sper că stârnesc un adevărat iad în tine...

Și peste ani, aici vom fi!

       "Știu că nu am fost așa cum ar fi trebuit. Știu că te-am rănit, știu că uneori am distrus tot ceea ce era mai frumos în tine, dar mai știu și că ori de câte ori am fost singur și m-am întors la tine, m-ai primit. Puteai să nu o faci,puteai să mă lași să trec singur peste obstacolele ce mi s-au înfățișat și să nu te apropii pentru a mă ține de mână și pentru a-mi ridica capul aplecat de lacrimi. Știu că undeva acolo, nu foarte departe, în inima ta încă exist eu. Exist așa cum exiști și tu în a mea. Nu ți-am arătat prea des, dar sunt infinite clipele în care m-am gândit la tine. Acum...acum când vrem să avem timp nu ni-l mai permitem.Viața ne poartă pe căi diferite și atât de îndepărtate, dar știu că și peste ani, aici vom fi. Vom fi aici, ținându-ne de mână și privindu-ne pe furiș. Știu că te-am dezamăgit și poate că o voi mai face, dar vreau să vezi că încă există ceva bun în mine, că încă bate-o inimă aici în corpul ăsta prea greoi. Avem amintiri. Că vrem sau nu să ne amintim de ele, le avem. Sunt adânc imprimate în inima mea,poate a mai rămas o fărâmă din ele și în a ta. Amintirile nu mor niciodată! Doar dacă le lăsăm să moară. Nu vreau să rămâi  o amintire, nu vreau să mă pierzi printre ani. Să mă strângi de mână când te temi, să te privesc dimineața când dormi și să te sărut cu dragoste pe frunte. 
Vreau să-ți urmez pașii pe nisipul încins, să te aud cum te plângi că e prea fierbinte.Să te iau în brațe și să te port cu grijă până la valul înspumat. 
Știu că visez cu ochii deschiși, dar visele nu mi le poate fura nimeni. Nici măcar tu...Mi-ai furat deja prea multe, așa cum ți-am furat și eu...
Și-au trecut ani și vor mai trece. Vom îmbătrâni, poate nu împreună, dar în același timp. Poate ne vom mai întâlni, poate nu ne vom mai recunoaște, dar vom simți. Nici anii nu ne-ar putea lăsa să uităm. Nu pe noi...
Zâmbește! Să nu uiți să zâmbești...și-atunci...gândește-te la mine! Eu o voi face... "

Încerc!

    "Încerc din răsputeri să zâmbesc atunci când ei toți sunt fericiți. Încerc să mă abțin să nu izbucnesc în plâns când știu că undeva, nu foarte departe, tu ești fericit și nici măcar nu-ți mai amintești de mine. Încerc să fiu un om bun și să fac tot ce mi-ai zis să fac...totul pentru binele meu. Încerc să nu mă mai gândesc la tine, dar inevitabil îmi revii în minte. Îmi revii atunci când ei zâmbesc, atunci când ei se sărută cu dragoste și-mi imaginez cum ar fi să te am alături acum și să te strâng în brațe cu toată iubirea ce zace în mine. Îmi imaginez cum ar fi să te pot privi și să-ți pot admira zâmbetul fără să-mi zică nimeni că sunt nebună. Da, sunt nebună atunci când vorbesc despre tine, atunci când plâng de tine. Sunt nebună ori de cate ori pot fi nebună. Îmi curgi prin fiecare venă, te simt în fiecare nerv și te iubesc fără să pot descrie în cuvinte. Te iubesc cu fiecare celulă din organism și te voi iubi mereu. Te voi iubi când voi greși, te voi iubi când voi fi fericită,deși fericirea mea e limitată fără tine. Te voi iubi când tu nu mă vei iubi, poate atunci,chiar mai mult. Te voi iubi în fiecare secundă din fiecare minut. Te voi iubi fiindcă deja o fac nebunește. Te voi iubi la nesfârșit pentru că tu ești cel pe care-l voi păstra mereu în suflet. Nu te-am avut niciun moment pe deplin,dar am visat că te-am avut. Nu m-ai iubit niciun moment, dar te-am iubit ca și cum ai făcut-o. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi întotdeauna. Poate te iubesc fiindcă nu mă iubești. Poate te iubesc pentru că te iubesc. Și încerc,încerc așa cum nu am făcut-o nicicând. Încerc pentru tine...Da, te iubesc! Și da, te voi iubi!Tu n-o faci, dar eu o fac aproape de demență.De ce? Ai fost acolo..."

Kilometri de suflet

    "Știu de prea mult timp cum e să treacă timpul fără tine. Știu de prea mult timp că eu sunt singurul vinovat pentru tot acest timp pierdut. Nu te pot avea, dar vreau să fii fericită. Meriți!Meriți asta mai mult ca oricine. Sunt nimeni, dar tu ești totul pentru mine. Merg pe străzi pline de oameni și toți zâmbesc, doar e Crăciunul. Sper ca tu să fii fericită și să te bucuri de el așa cum eu nu pot s-o fac. Nu voi trece mai departe, te voi iubi și după ani de zile. Te voi iubi fiindcă ai fost singurul om care m-a ajutat să-mi descopăr drumul și să-l urmez. Vreau să radiezi de fericire atunci când îl ții de mână,chiar dacă eu mor de dinăuntru. Vreau să-l iubești, dar mai ales, vreau ca el să te iubească. Cât de departe ești oare de mine? Câti kilometri de suflet ne despart?Nu vreau să aflu, nu vreau să mai știu. Vreau să râzi, vreau să plângi de fericire, vreau să trăiești toate emoțiile pe care ți le-aș fi putut oferi eu. Acum sunt prea departe...de tine, de mine, de noi. Un Crăciun cu lacrimi în ochi, un Crăciun cu tine-n gând și-n suflet.Un Crăciun cu bătăi prea triste ale inimii. Un Crăciun în care mi-aș fi dorit să te țin de mână și să te privesc în ochi spunându-ți că pe lista mea de Crăciun, tu ai fost prima și singura dorință. Ai fost prima mea alegere, aș fi vrut să fiu și eu prima ta alegere. Poate cândva, pentru altcineva voi fi...Poate cândva voi reuși să trec peste dragostea asta și să te las să fii fericită fără să te împiedic în gândurile mele. Vreau să fii tot ce vrei să fii,când vrei, cum vrei,cu cine vrei! Departe de mine, chiar...
Pot s-o fac. Te iubesc mai mult decât iubește un copil momentul când își primește cadourile de la Moș Crăciun. Te iubesc așa cum cerul își iubește stelele, te iubesc așa cum râul își iubește apa. Te iubesc așa cum munții își iubesc crestele, așa cum brazii își iubesc acele. Te iubesc cum te iubesc și te voi iubi cum te voi iubi. Te iubesc pentru că te iubesc! Sunt doar om, nu pot fi dincolo de asta,dar te voi iubi dincolo de orice. Te iubesc pentru că m-ai făcut să te iubesc.
Fii fericită,așa te voi iubi mereu!
Și chiar dacă aș muri tânăr, aș muri fericit că te-am cunoscut.Aș muri cu o inimă plină de iubire, aș muri îngropat în gânduri despre tine. Aș muri cu numele tău pe buze.
Dacă aș muri tânăr, aș muri cu tine-n gând. Aș râde în fața morții și aș plânge de fericire.Cum altfel cu imaginea ta în gând?Dacă...doar dacă... "

Tu iubește-mă! De restul am eu grijă!

Iubește-mă!Iubește-mă în felul tău, căci în al meu e imposibil.

Iubește-mă ca și când nu am mai avea timp!

Iubește-mă ieri, iubește-mă azi, iubește-mă mâine!

Iubește-mă ca tine, iubește-mă ca ei, iubește-mă oricum!Dar, iubește-mă!

Iubește-mi părul, iubește-mi inima, iubește-mi chipul, iubește-mă fiindcă te iubesc!

Iubește-mi îmbrățișările, căci eu le-ador pe-ale tale!

Iubește ceea ce iubesc la tine!

Iubește tot ce te-nconjoară, dar mai mult pe mine!

Iubește dimineața, eu mi-amintesc de tine!

Iubește noaptea, plâng pe ea!

Iubește timpul, el mi te-aduce!

Iubește tot ce n-ai iubit vreodată, dar nu uita de mine!

Iubește norii, dar zărește soarele!

Iubește-mi vorbele, dar alină-mi lacrimile!

Iubește-mă acum, eu te-am iubit atunci!

Iubește-mă să te iubesc!

Iubește-mă!Iubește-mă!Iubește-mă!

Fata cu șosete.

      "Nu te chinui să mă înțelegi. Ai muri în mintea mea.  Nu mai sunt eu de ceva vreme și probabil că nu voi mai fi eu pentru mult timp. Nu mai am răbdare, parcă n-aș mai avea timp. Ea, fata cu șosete, a plecat cu toată răbdarea mea. A luat și dragostea cu ea. Nu mi-a mai lăsat decât niște amintiri vagi despre ceea ce însemna cândva iubire. Am iubit. Acum mi-e teamă s-o mai fac. Vreau s-o fac, dar nu mai pot. M-au părăsit toți. Au fugit de mine, de tot ce ține de mine. Să fiu un om rău? Nu cred.Oamenii răi nu plâng, iar eu plâng pe dinăntru. Plâng ca un copil. Nu mai am puterea de a scoate lacrimile din mine, dar interiorul meu e inundat.  Era atât de dulce cu acele șosete ale ei. Nu rămânea niciodată desculță. Îi era frică să nu calce pe suflete și să le rănească. Am rănit-o eu. I-am distrus toată bunătatea si am făcut-o să mă urască. Ceva mai rău? Da, poate doar moartea ei...
Mi-e dor de ea. Ei nu-i e de mine. Nici nu ar avea cum.A plâns de-atâtea ori încât a uitat să mai zâmbească,iar dacă o face, o face doar de fațadă. I-am omorât inocența și-am transformat-o-n monstru. I-am distrus lumea și-am târât-o în iad. Da, lângă mine a cunoscut iadul. 
Am lovit cu putere și-am crăpat zidul dintre rai și iad. Am lovit atât de tare încât toți demonii au izbucnit afară. Să mai repar?Nu mai am ce. Și-a luat restul de șosete și a plecat. Nu mi-a lăsat decât romul. Romul din sânge, din cap, din suflet, din întregul organism. Mă trezesc târziu în noapte urlând de dor.N-o mai aduce nimic înapoi.Nici măcar eu, cel care cândva era totul. Acum nu sunt decât un nimic în fața ochilor ei îmbătrâniți de durere. Am sufocat copilul din ea și-am ajuns să mă urăsc. Am creat cea mai urâtă ființă. Am contopit-o cu ura și-am decis să mă opresc, deja era prea mult. Am creat haosul din viața mea și acum nu mă descurc cu el. 
Vreau să-i spun că o mai iubesc, dar aș minți-o. N-o mai iubesc. Nu pe ea,cea de acum. Iubesc omul pe care l-am cunoscut atunci și urăsc omul care a disecat-o ușor, parte cu parte.
Sunt un criminal. Ucigaș de suflete. Pune-mi cătușele și aruncă-mă-n lanțuri. Îmi merit soarta.
Acum... acum aș da orice s-o refac. Dar e târziu...prea târziu,deja. Sper să nu mă uite, n-ar avea cum. Sunt hidosul din viața sa. Sunt distrugătorul de vise și amăgitorul incorigibil.
Iartă-mă că te-am distrus. Tu mi-ai dat lumea peste cap. O lume nebună dinainte s-apari.O lume în care puteam supraviețui doar eu... Fata cu șosete.Fata care a atins cu acea catifea inima mea. A uns-o și apoi a rănit-o. Șanțuri adânci de vene. Cicatrici mult prea colorate.Galbene de durere. 
Am distrus o lume și-am rănit un înger. Gânduri crunte-mi trec prin minte.Ore târzii ale nopții, secunde infinite ale dimineții... "

De ce să sufăr de știință când fericirea mea e neștiința?

              "Am vrut să știu și-am suferit. Nu i-a păsat, e normal să nu-i pese. Acum sunt singur, fără ea. 
Mi-o amintesc de-atâtea ori. Șuvița ei de păr hazliu, orbitele prea mici pentru niște ochi prea mari. Mi-e dor de ea, cum să nu-mi fie. A fost a mea de zeci de ori. Acum, doar gândul reușește să mi-o aducă înapoi. E prea departe. De inimă, de suflet, de trup, de tot. Nu m-aș putea vedea iar lângă ea, dar,  măcar în treacăt să-i zăresc capul micuț de sub pălăria prea grea. 
Era a mea și n-am știut. Acum e-a lui și el sigur știe să-i aducă zâmbetul pe chip. Ah, acel zâmbet nebun...nebun de fericire, de iubire, poate,chiar de decor. 
Și beau, tot beau și iară beau. E rom! De-atâtea ori mi-am înecat amarul în gura paharului gol. 
Desculț, pășesc pe cioburi tari. Am răni în talpă...răni prea mari. Pe suflet doar schelete rari. În inimă am vânătăi. Pe față urme reci și-adânci ale unor lacrimi crunte. Am plâns! Am plâns de dor. N-am să mai plâng. Ea m-a uitat deja de mult. Și n-am pe nimeni lângă ea. Dar, sigur grija-și va purta. E o femeie deșteaptă.A așteptat destul. A plâns, a rupt și a zgâriat. Ca o leoaică pentru a săi pui. E prea puternică. Eu nu-s. Am fost cândva, dar lângă mine era ea. Acum sunt secat de forțe. Sunt doar om.Atunci eram și zeu și domn. Atunci dormeam, acum nu o mai fac, atunci știam să plâng, acum suspin. Aș vrea să-i urlu c-o iubesc. Dar,simt că n-o mai fac așa de des. Mi-e dor să-i simt mâna-ntr-a mea. Mi-e dor să-i sărut ochii, mâinile, gâtul, pieptul, nasul mult prea mic. O face altcineva. 
De ce să știu?Mai bine bănuiesc. Nu vreau o certitudine, vreau să trăiesc. Sunt fericit cu neștiința mea, aș fi mai fericit cu ea. 
Mă mint, mă mint și iar mă mint. Am înnebunit de dor. Nu sunt decât nebun. Îndrăgostit am fost cândva. Acum sunt doar nebun...și-s fericit. Mă bucur când mi-o amintesc râzând. Pe chip mi-apare un zâmbet tâmp când mă gândesc cum se-ascundea,goală, sub pătura mea. Era timidă, încă e. N-am s-o aștept mereu. De-ajuns încât să-mi fie greu, dar nu mereu. E prea mult timp.Iar eu, nebunul, nu am timp. "

Băbă...

         " Mi-am închis camera, mi-am luat bagajul și l-am aruncat în mașină. Nu știu încotro voi pleca, dar trebuie să plec. Simt o nevoie acută să conduc și știu că, în cele din urmă, mă voi calma. Pornesc radioul vechi și las muzica să-mi curgă prin vene. E 3:00, pe străzi sunt grupuri de studenți ce se întorc mahmuri din zecile de cluburi ale Bucureștiului. Îi privesc nepăsător și-mi văd de drumul meu. Mi-aș fi dorit să fii în dreapta mea, să te țin de mână și să zâmbesc. Zâmbesc doar la gândul că poate vei fi cândva aici, lângă mine. Strâng cu putere volanul rece și o lacrimă rătăcită mi-alunecă pe fața obosită. Obosită de așteptare, obosită de atâta lipsă de somn. Nu pot s-adorm gândindu-mă că acum ai pe altcineva în brațe, că acum, îî spui altuia "te iubesc". Te-aș urmări dacă aș putea. Aș fi prezent în fiecare pas al tău. Nu m-aș apropia, n-aș avea curaj să o fac. Doar să te privesc din depărtare și să mă asigur că ești bine, că ești fericită...
Nu ai sunat...nu ai mai sunat. Am crezut că e doar o glumă. N-a fost. Te-am căutat de câteva ori, dar m-am dezamăgit singur. Nu erai acolo unde mă gândeam că ai putea fi, erai dincolo, unde nu-mi imaginam vreodată că vei merge. M-ai înjunghiat fără să-ți dai seama.Am închis și am plâns ca un copil. 
Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o. Nu am vrut să te alung din viața mea, dar am reușit s-o fac. Distrug tot ce mi-e drag și rămân mereu singur. De ce o fac? Din disperare,cred...
Mi-am sfârtecat sufletul. S-a crăpat și acum fiecare bucățică din el e răspândit pe străzile mult prea aglomerate. E călcat în picioare... 
Nu îmi mai vorbești, nu mai vrei să știi de mine. Doare! Dar, rezist mai bine decât aș fi crezut că o pot face. Las Bucureștiul în urmă și distras de zgomotul asurzitor al motorului alunec, parcă, pe autostradă.Încă nu am idee încotro mă îndrept. Sper să ajung unde trebuie...sper să ajung la tine...
Aș renunța la tot pentru tine, în orice moment mi-ai cere-o. Te-aș iubi așa cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Te-aș proteja! Aș crește în ritmul tău, aș respira în același timp... Mă amăgesc... nu ai fost niciodată a mea. N-ai cum să fii vreodată. 
Sper doar ca el să reușească să te facă fericită. Eu nu am făcut-o și-ți jur c-am vrut-o. 
Conduc... " 

Aș putea muri de dor...

       "Da, aș putea muri în orice moment. Au fost momente când am crezut că o iubesc. Poate chiar o făceam. M-a lăsat atunci când aveam nevoie de ea. M-a lăsat singur și am rănit. Am rănit oameni, m-am rănit pe mine. Pe mine cel mai rău. Mi-am strâns în pumni atât de tare sufletul încât a crăpat. S-a făcut bucăți și le-am pierdut. Le-am rătăcit cine știe pe unde în camera asta în care-mi fac veacul. Străzile-s atât de pustii și nu sunt decât eu pe ele. Pășesc pe miile de pași lăsați de-atâția oameni. Mi-aprind o țigară găsită pe undeva prin colțul vechi al hainei și merg cu capul în pământ. Nu mai am puterea să-i privesc în ochi. Ei sunt fericiți, iar eu nu. Eu sufăr. Sufăr al dracului de tare și nu știu cum să mi-o scot din minte.A intrat atât de adânc și acum nu se mai lasă dusă. E plecată deja de săptămâni, dar inima mi-o cere. Cum aș putea să i-o ofer când nu mai știu nimic de ea? Cum aș putea să o fac să se întoarcă dacă nu-mi răspunde nicicând atunci când o caut. A plecat și a luat cu ea fericirea mea. Acum sunt singur, trist și îmi fumez o ultimă țigară. Fumul îmi înconjoară gândurile și mă las purtat de-un vânt acid. Îmi lasă urme grele pe chip, oricum e distrus. Distrus de durere, de nebunie,deja. 
Nu știu ce am făcut de a plecat. Nu știu ce am vorbit de nu-mi mai răspunde. Nu mai știu nimic de ea și mi-e dor,mi-e atât de dor. Mi-e dor s-adorm cu ea în brațe, mi-e dor să o simt aproape, să o văd zâmbind, să o văd plângând când îi țin discuții lungi despre ceea ce are de făcut. Vreau să o mai privesc încă o dată dimineața devreme înainte să plec. Vreau să mă mai rog măcar o secundă de ea să se trezească. N-aș putea să o mai trezesc, aș lăsa-o să doarmă. E incredibilă atunci când doarme, când își face loc în scobitura dintre pieptul și picioarele mele. Vreau să-i mai simt mirosul părului și s-adorm cu nasul pe gâtul ei. Vreau să ne certăm, vreau să ne împăcăm iubindu-ne apoi. Aș putea muri de dor...da, de dorul ei... " 

Bube pe suflet.

        Am obosit. Am obosit al dracului de tare și nu știu cum să ies din oboseala asta ce mă macină continuu. Nu pot să dorm, nu pot să-mi beau liniștit cafeaua dimineață, nu pot să mai respir fără să mă tem că gura de aer pe care o inspir nu e ultima. Îmi doresc atât de tare să pot să mai închid ochii ca-n copilărie când singura care știa ce înseamnă a avea probleme era mama. Mi-e dor de îmbrățișarea ei, mi-e dor să mă strângă la piept și să-mi zică : "Dormi,puiule, mai ai până crești! " . Am crescut, mamă, am crescut și sper să nu te dezamăgesc. Să n-o fac iarăși... 
Ești atât de departe. Ne despart sute de kilometri, aș vrea să vin acasă, să va îmbrățișez pe tine, pe tata și pe mamaie. Dar nu pot, mamă. Locul meu nu mai e acolo. București-ul m-a schimbat. Îl iubesc și sper că și el mă iubește așa cum o fac eu. 
Îmi târâi pur și simplu pașii pe străzi și încerc din răsputeri să lupt pentru visul meu. Dar, am obosit. Am obosit și vreau să plâng. N-o pot face și durerea de cap mă distruge. Îmi sunt roase toate ungherele organismului, fiecare venă ce-mi cutreieră bătrânul, da', prea devreme îmbătrânitul meu suflet, e plin de molozul greu al deziluziilor. E greu să fii dezamăgit, e greu să pierzi oameni pe care ți-i doreai și ți dorești cu ardoare lângă tine. Nu știu cum ești tu, străine, dar eu, eu simt că nu mai pot și trebuie să-mi ridic hoitul și să-l pun în mișcare. Trebuie să ajung acolo și să răzbesc. 
Sper să ajung până la sfârșit și să nu înnebunesc...nu înainte de vreme. Mă trezesc în fiecare dimineață, asta după o noapte în care reușesc să dorm doua-trei ore, niciodată mai mult. Mă trezesc și încep să mă gândesc. Ce fac cu viața mea, cui ofer dragostea mea și cum am grijă de sufletul meu? Nu am grijă de el, nu mai pot avea. Deja are bube, nici măcar vânătăi. Sunt răni adânci făcute parcă de-o mână criminală. Da, eu sunt criminalul propriului meu suflet. Am reușit de-am ucis și minimul de curaj, de bunătate din el. M-am pierdut pe străzile București-ului și acum încerc să-mi găsesc calea spre casă.Nu casa mea de la țară.Casa mea de aici. E prea mult spus casă când îmi lipsesc îmbrățișările lor. Nu pot să plâng! Mă ucide asta. De-aș reuși să vărs măcar o lacrimă.M-aș elibera. Atât pe mine, cât și pe ea, inima. 
Nu mă plâng,doar scriu. Nu mai am cuvinte s-o fac. Rănesc ori de câte ori deschid gura pentru a vorbi, așa scriu. Măcar ochii vor reuși să-și aleagă ce citesc. Mi-am ucis liniștea, mi-a rămas haosul. Nu e plăcut, e prea mult vacarm în mintea mea.Am nevoie de liniște,iar. De unde pot cumpăra liniște? Cine se încumetă să mi-o împrumute câtva timp? Toți o vreți, egoiștilor. Eu mi-o doresc doar câteva ore. Câteva ore pentru a-mi anestezia durerea din cap, din suflet, din corp. 
Prea multe nopți nedormite, prea multe vise visate cu ochii deschiși. Mi-e somn,străine, mi-e somn, dar mi-e frică s-adorm...nu vreau coșmar...

Cădere liberă.

    

     “Of, suflete,te-am ucis iar… nu mă pot opri din a o face. Nu vreau să te mai rănesc, nu vreau să te mai dezamăgesc și totuși o fac continuu. Parcă sunt croit să mă dezamăgesc și să dezamăgesc.

Mă îndrept cu pași rapizi spre moartea ta. Simt cum încetezi să mai trăiești, să mai speri,să mai vrei ceva bun de la mine. Cui te-am lăsat?Cui m-am lăsat?

Fiecare părticică a corpului meu e infectă. Nu mai știu să iubesc, nu mai știu să plâng, doar să mă plâng. Nu mai ajută la nimic. Îmi șterg cu greu lacrimile și privesc spre cer. Sper să-l văd pe Dumnezeu…sper să mă vadă și el.

Nu mai e nici soare, nu mai apare nici luna. E un întuneric acut și inima mi-e învăluită de el. Sunt negru pe dinăuntru și nu vreau să fiu așa. M-am săturat să-mi tot caut măști în fiecare dimineață cu zâmbete pe ele. M-am săturat să zâmbesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. S-au întâmplat prea multe… prea multe și nimic bun.

Am îndepărtat atât de mulți oameni și mi-e al dracului de dor de ei. Îi vreau înapoi în viața mea. Nu se mai întoarce nimeni. N-a plecat niciunul de bine, toți au văzut răul din mine și s-au făcut pierduți.

Am rămas singur…pentru nu știu a câta oară, singur. Străzile sunt pline, dar îmi par atât de goale.Nu îmi zâmbește nimeni,deși eu le zâmbesc lor.Cine știe peste ce nefericit dau și reușesc să-l fericesc cu zâmbetul meu. Îmi doresc o îmbrațișare și nu fac nimic pentru a o merita. Nu e nimic gratis, nici zâmbetele nu mai sunt moca.

Îmi târâi picioarele greoaie spre facultate, acolo măcar zăresc câte-un fericit, acolo pot râde si pot dormi… somnul pierdut. Pierdut ca mine.

Dristor 2 sau Republica, schimb la Piața Unirii și urc în altul. Nu-i știu numele, dar știu că mă duce la Universitate. Mă apropii de stație și aud: “Urmează stația Universitate.”. Mă pregătesc să cobor și-n cap am mii de gânduri. Care mai de care amestecate. Cobor într-un final auzind în spatele meu : “Atenție, se închid ușile.”.Întotdeauna se închid ușile, suflete. Chiar și cele pe care nu le-aș vrea închise niciodată.Atât de mulți oameni, fiecare cu povestea sa, fiecare cu un zâmbet tâmp sau o tristețe pe față. Eh, m-apropii de clădirea veche. Zeci de studenti mișună pe lângă ea întrebându-se în ce club vor merge diseară, la ce curs pot chiuli sau ce seminar tâmpit au. Fiecare cu ale lui probleme, iar eu,eu cu ale mele gânduri.

Ajung într-un final în fața facultății. Mi-aprind ochii privind în gol. Pentru câteva secunde sunt pierdut. Îmi revin din zăcut și deschid ușa grea a facultății. Intru și mă amestec printre studenți. Zgomot, haos. Săli, așteptare, râsete, plânsete, restanțe. Tipic.

M-așez în ultima bancă și-mi las capul mult prea greu pe bancă. Adorm, în sfârșit adorm. Așa trec doua ore de curs fără să fiu prezent vreun moment. Doar fizic, spiritual sunt demult plecat. Mă ridic și ies. Urmează altul și altul și altul. Aș putea alerga cu inima în flăcări.Aș putea urla să mă descarc și să reușesc dracului să trec mai departe. Mi-e imposibil. Îi privesc pe cei din jurul meu, câteva fețe îmi sunt cunoscute, restul… nu-mi pasă.

Ah, câți oameni mi-au plecat din viață, vina toată fiind a mea. Cât de bine mă pricep să îi fac să plece. Doare că nu se vor mai întoarce, nu mai au pentru ce să o facă. Sunt doborât. M-au împușcat și am zeci de gloanțe-n piept. În inimă deja-s găuri. Mă-ntorc acasă, nici casa nu-mi mai e casă cu-adevărat. E doar iluzia a ceea ce a fost cândva. Mă-ntind pe patul dur și-adorm instantaneu. Fără vise, fără durere, doar somn! Că bine e! “

În fiecare mine e un tine...

       Prietene,nu ne-am mai auzit de atât de multe zile...Nu te-am mai vizitat, nu ți-am mai scris... Credeam că în sfârșit viața mea a luat o întorsătura plăcută. Azi,azi vreau rom... Bunul tău rom. Știu că îți era dor de mine, dar știu că nu ai fi vrut să mă vezi așa, nu iar. M-așez pe vechiul meu scaun și zac cu capul pe bar. Nu am băut, dar o voi face. Îmi voi îneca amarul în romul tău. Am atâtea să-ți povestesc, ai să râzi, ai să râzi în hohote,dar apoi...îți vei da seama că e trist, e al dracului de trist. 
L-am întâlnit, l-am cunoscut, l-am iubit,încă de pe când nu știam cine e. Aberez, lasă-mă s-o fac, ascultă-mă, doar. A apărut în niște momente grele. În niște momente când am tins să spun că nu e posibil să se întâmple așa ceva. Doi oameni, amândoi odată. Au plecat din viața mea, trăind în viața altcuiva. Doi oameni recenți și mulți alții vechi. Acum, ușor-ușor, pleacă și el. Și-abia a apărut...abia,abia,abia. 
Și toți pleacă și vin alții, iar și iar și iar. Nu e niciunul stabil.Nu a fost niciunul, nu va fi niciunul. Se spune că vine mereu un tren... al meu vine doar să-i ia. Să-i ia și să-i ducă la dracu-n praznic. Mă lasă singură pe-un peron arhiplin, dar atât de gol...atât de gol,prietene. 
Înc-un rom, te rog! De fapt...să fie două! Nu mă privi așa. Nu știi ce grea mi-e inima. Nu știi cum e să aștepți.La dracu cu așteptarea, cu iubirea,cu toți și toate! 
Nu...am nevoie de iubire. Și tu ai, prietene! Nu mă mai privi cu ochii aceia înlăcrimați. Să nu plângi, căci eu am să urlu...
Și muzica-mi sună continuu în urechi. Multe melodii și toate parcă despre tine. Mă ucizi!Lent, dureros și acut! 
"Baba, is calling you!" continuu-n boxe. "Baba"...cândva aveam și eu unul, a plecat și el. 
Și văd și alții triști.Aș vrea să le pot descrie durerea...sau să o pot descrie pe a mea! 
Ah, la naiba! Voiam un prieten în bar in seara asta.Te am pe tine. Toarnă și nu te mai opri. Lasă-l să curgă până când adorm.Lasă-mă s-adorm aici, tu măcar vei fi și mâine aici, ei vor pleca toți. Așa cum fac mereu. Pahare mult prea mici pentru prea mult rom. Și curge, curge,curge și tot curge. Acum nu mai sună nimeni. E târziu. 

Oh,tu...Da,tu,străine!

     Cerul e acoperit de nori și parcă o ceață deasă se abate asupra lui. Tu ești lângă mine, pe aceeași stradă,împreună,dar parcă atât de departe. Privesc cu admirație spre cer săgetând cu privirea norii,ceața și văzând stelele! Inima îmi bate...mai tare decât de obicei. Te privesc pe-ascuns, încerc să fac în așa fel încât să nu-mi zărești privirea disperată. Urlu pe dinăuntru, urlu să mă îmbrățișezi, să îmi zâmbești, să mă ții de mână. Nu e posibil...e dur de imposibil. Mă conformez situației și pășesc odată cu tine pe aceleași frunze uscate. Clipe scurte de tăcere îmi par atât de lungi. Zâmbești! E tot ce pot să-mi doresc în momentul ăsta : să te pot vedea zâmbind. Tot ce avem nu sunt decât niște fragmente.Presupun că asta e tot ce se poate. Nu vreau să stric nimic, ai prea multe amintiri frumoase.Privești lucrurile pe de-o parte, eu le privesc de pe ambele. București tomnatic, atât de multe frunze, atât de multe clipe frumoase. Scurt, ,dar esențial. 
Te-ascult, nu mă pot sătura de vocea ta. Nu-mi pot dezlipi privirea de chipul tău...atât de frumos. 
Și nu e doar chipul,mai e și sufletul. Sufletul, străine! 
Ai reușit să-mi dai lumea peste cap, mai mult decât era. Nu ai produs haos, mi-ai calmat demonii...
Zile pline de întrebări al căror răspuns nu cred că-l voi găsi vreodată. Ai apărut, sper să nu pleci. Nu curând. Ai un scop, ai ceva de îndeplinit în viața mea, dar nu reușesc să ghicesc ce. Nu reușesc să-mi dau seama de ce acum?De ce București?De ce aici?
Străzi atât de goale, dar atât de pline parcă de zâmbetul tău. Mașini nocturne si frunze...oh, câte frunze!
Ne apropiem ușor-ușor de locul din care am plecat.Micșorăm pașii cu gândul să mai lungim acest moment. Din ce în ce mai aproape de sfârșit...
Mă abțin cu greu să nu te îmbrățișez,să nu-ți iau capul în mâini și să te privesc pentru câteva secunde și-apoi...apoi să te sărut.
Umăr lângă umăr. Pas cu pas.Pumn în pumn,și-apoi pumnul meu în mâna ta. Da! Cred în tine, cred în timp și cred că da!Da,străine. Printre atâția nebuni am înnebunit. E o nebunie ciudată, o nebunie de bine. Zâmbesc! Atât de tare încât mă dor obrajii,dar inima îmi râde. Îmi râde sufletul atunci când tu zâmbești! Exiști și e tot ce vreau. Să te privesc, de la distanță...dar s-o fac. Să-mi iau doza de zâmbet și să plec. Te las în "lumea"ta. Nu vreau să-ți stric liniștea, nu vreau să ai și tu demoni. Ești fericit așa.Fericită sunt și eu! Să zâmbești, să-ți râdă sufletul și să iubești. Să iubești așa cum o fac eu: aproape de demență. Și știu că nu sunt singura. Știu! Flori de liliac uscate, frunze de stejar aruncate alandala pe străzi.Nu voi porni la luptă. Nu mă voi lăsa cuprinsă de războiul ce se dă în mine. Ar fi o bătălie cu morile de vânt. Nu vreau să fiu un Don Quijote nebun.Vreau să fiu doar un nebun. Nebunii sunt fericiți în nebunia lor,străine. Iar tu ești nebunia mea, iar nebunia mea e fericirea sufletului meu. Respir și privesc în gol. Da, o carte atât de buna, rânduri pe care nu vreau să le termin. Nu vreau un sfârșit. Nici pentru mine, nici pentru tine. Dacă tu ești și eu sunt!

Străine...

      Azi...azi, după atât de mult timp te-am revăzut.Ești exact ca atunci. Nu-mi cere să-ți fac o descriere, să te caracterizez în vreun fel. Mi-e imposibil să o fac. Ce aș putea spune n-ar fi decât : TOT. Da, tu vei deveni în curând "totul" meu. Câteva ore, străine... si după atât de multe zile, câteva minute. Am îndrăznit să mă apropii de tine, să-ți vorbesc...am încercat, căci emoțiile m-au acaparat și aproape că m-au lăsat fără respirație. Oare ești conștient de toate emoțiile la care mă supui?La faptul că adorm în fiecare noapte din acel moment cu tine-n gând si că mă trezesc cu același gând frumos?! Ești singurul vinovat de zâmbetul tâmp ce mi se desfășoară pe chip de atâtea zile. Mă simt de parcă aș fi sub un copac de liliac, sufocată de miros, nu îndrăznesc să mă îndepărtez. Mi te doresc atât de mult, te visez de nenumărate ori... Apari,dispari! Ciudată ființă, dar sublimă!
Sublim zâmbet! Același zâmbet de-atunci...de-atunci, străine...
Atât de aproape de mine, atât de frumos, desenat parcă de-o mână mult prea talentată. Milioane de figuri de stil, știute si neștiute. Te rog, sufletul meu are nevoie de tine! Poate și-al tău de mine...Uite ce-ai făcut cu inima mea îmbătrânită de oameni, uite pe ce culmi ai reușit să mă faci să pășesc... Doar privește și ascultă... Ce s-asculți? Inima mea! Da,inima mea plină de cusături,dar pe care tu....tu, ai reușit să o faci să bată! Și bate așa cum n-a mai bătut vreodată! Genial joc al minții si al sufletului!Și-ți scriu, străine...îți scriu cu gândul că într-o bună zi vei ieși din neant și îți vei îndrepta pașii spre mine,așa cum ți-ai îndreptat privirea atunci...Oh, spectaculosul ATUNCI! Sublimele momente în care mi-ai fost atât de aproape de suflet si ai dispărut parcă...Atât de aproape,dar atât de departe,totuși...Chipul tău atât de frumos conturat, acel zâmbet năucitor, acei ochi formidabili și extrem de greu de uitat...Unde ești? Ce faci tu în acest moment parcă imposibil de acceptat?? Fă-te văzut.Lasă-mi ochii să te mai privească inca o dată si ființa să se apropie de tine! E incredibil cum mi-ai ieșit în cale de atâtea ori și cum te-am lăsat de fiecare dată sa pleci... Acum, mai mult ca niciodată,vreau să te revăd. Să-ți surprind privirea și să indrăznesc. Atunci nu am făcut-o, dar nu va mai exista acel refuz al ființei mele de a te cunoaște! Apari si nu te mai lăsa pierdut...O secundă s-apari, să te pot iubi o viață!
Un minut să te mai am aproape,să-ți analizez si cele mai fine cute ale feții... Da! Știu că undeva acolo,tu...zâmbești și te gândești la "ce ar fi dacă?...Așa cum mă gândesc și eu la cum ar fi să te pot privi în fiecare dimineață somnoros, să te pot atinge, să-mi pot trece mâinile prin părul tau, să te iubesc...Oh, da! Să te iubesc!