Mi-o amintesc de-atâtea ori. Șuvița ei de păr hazliu, orbitele prea mici pentru niște ochi prea mari. Mi-e dor de ea, cum să nu-mi fie. A fost a mea de zeci de ori. Acum, doar gândul reușește să mi-o aducă înapoi. E prea departe. De inimă, de suflet, de trup, de tot. Nu m-aș putea vedea iar lângă ea, dar, măcar în treacăt să-i zăresc capul micuț de sub pălăria prea grea.
Era a mea și n-am știut. Acum e-a lui și el sigur știe să-i aducă zâmbetul pe chip. Ah, acel zâmbet nebun...nebun de fericire, de iubire, poate,chiar de decor.
Și beau, tot beau și iară beau. E rom! De-atâtea ori mi-am înecat amarul în gura paharului gol.
Desculț, pășesc pe cioburi tari. Am răni în talpă...răni prea mari. Pe suflet doar schelete rari. În inimă am vânătăi. Pe față urme reci și-adânci ale unor lacrimi crunte. Am plâns! Am plâns de dor. N-am să mai plâng. Ea m-a uitat deja de mult. Și n-am pe nimeni lângă ea. Dar, sigur grija-și va purta. E o femeie deșteaptă.A așteptat destul. A plâns, a rupt și a zgâriat. Ca o leoaică pentru a săi pui. E prea puternică. Eu nu-s. Am fost cândva, dar lângă mine era ea. Acum sunt secat de forțe. Sunt doar om.Atunci eram și zeu și domn. Atunci dormeam, acum nu o mai fac, atunci știam să plâng, acum suspin. Aș vrea să-i urlu c-o iubesc. Dar,simt că n-o mai fac așa de des. Mi-e dor să-i simt mâna-ntr-a mea. Mi-e dor să-i sărut ochii, mâinile, gâtul, pieptul, nasul mult prea mic. O face altcineva.
De ce să știu?Mai bine bănuiesc. Nu vreau o certitudine, vreau să trăiesc. Sunt fericit cu neștiința mea, aș fi mai fericit cu ea.
Mă mint, mă mint și iar mă mint. Am înnebunit de dor. Nu sunt decât nebun. Îndrăgostit am fost cândva. Acum sunt doar nebun...și-s fericit. Mă bucur când mi-o amintesc râzând. Pe chip mi-apare un zâmbet tâmp când mă gândesc cum se-ascundea,goală, sub pătura mea. Era timidă, încă e. N-am s-o aștept mereu. De-ajuns încât să-mi fie greu, dar nu mereu. E prea mult timp.Iar eu, nebunul, nu am timp. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu