Bube pe suflet.

        Am obosit. Am obosit al dracului de tare și nu știu cum să ies din oboseala asta ce mă macină continuu. Nu pot să dorm, nu pot să-mi beau liniștit cafeaua dimineață, nu pot să mai respir fără să mă tem că gura de aer pe care o inspir nu e ultima. Îmi doresc atât de tare să pot să mai închid ochii ca-n copilărie când singura care știa ce înseamnă a avea probleme era mama. Mi-e dor de îmbrățișarea ei, mi-e dor să mă strângă la piept și să-mi zică : "Dormi,puiule, mai ai până crești! " . Am crescut, mamă, am crescut și sper să nu te dezamăgesc. Să n-o fac iarăși... 
Ești atât de departe. Ne despart sute de kilometri, aș vrea să vin acasă, să va îmbrățișez pe tine, pe tata și pe mamaie. Dar nu pot, mamă. Locul meu nu mai e acolo. București-ul m-a schimbat. Îl iubesc și sper că și el mă iubește așa cum o fac eu. 
Îmi târâi pur și simplu pașii pe străzi și încerc din răsputeri să lupt pentru visul meu. Dar, am obosit. Am obosit și vreau să plâng. N-o pot face și durerea de cap mă distruge. Îmi sunt roase toate ungherele organismului, fiecare venă ce-mi cutreieră bătrânul, da', prea devreme îmbătrânitul meu suflet, e plin de molozul greu al deziluziilor. E greu să fii dezamăgit, e greu să pierzi oameni pe care ți-i doreai și ți dorești cu ardoare lângă tine. Nu știu cum ești tu, străine, dar eu, eu simt că nu mai pot și trebuie să-mi ridic hoitul și să-l pun în mișcare. Trebuie să ajung acolo și să răzbesc. 
Sper să ajung până la sfârșit și să nu înnebunesc...nu înainte de vreme. Mă trezesc în fiecare dimineață, asta după o noapte în care reușesc să dorm doua-trei ore, niciodată mai mult. Mă trezesc și încep să mă gândesc. Ce fac cu viața mea, cui ofer dragostea mea și cum am grijă de sufletul meu? Nu am grijă de el, nu mai pot avea. Deja are bube, nici măcar vânătăi. Sunt răni adânci făcute parcă de-o mână criminală. Da, eu sunt criminalul propriului meu suflet. Am reușit de-am ucis și minimul de curaj, de bunătate din el. M-am pierdut pe străzile București-ului și acum încerc să-mi găsesc calea spre casă.Nu casa mea de la țară.Casa mea de aici. E prea mult spus casă când îmi lipsesc îmbrățișările lor. Nu pot să plâng! Mă ucide asta. De-aș reuși să vărs măcar o lacrimă.M-aș elibera. Atât pe mine, cât și pe ea, inima. 
Nu mă plâng,doar scriu. Nu mai am cuvinte s-o fac. Rănesc ori de câte ori deschid gura pentru a vorbi, așa scriu. Măcar ochii vor reuși să-și aleagă ce citesc. Mi-am ucis liniștea, mi-a rămas haosul. Nu e plăcut, e prea mult vacarm în mintea mea.Am nevoie de liniște,iar. De unde pot cumpăra liniște? Cine se încumetă să mi-o împrumute câtva timp? Toți o vreți, egoiștilor. Eu mi-o doresc doar câteva ore. Câteva ore pentru a-mi anestezia durerea din cap, din suflet, din corp. 
Prea multe nopți nedormite, prea multe vise visate cu ochii deschiși. Mi-e somn,străine, mi-e somn, dar mi-e frică s-adorm...nu vreau coșmar...