miercuri, 26 noiembrie 2014

Fata cu șosete.

      "Nu te chinui să mă înțelegi. Ai muri în mintea mea.  Nu mai sunt eu de ceva vreme și probabil că nu voi mai fi eu pentru mult timp. Nu mai am răbdare, parcă n-aș mai avea timp. Ea, fata cu șosete, a plecat cu toată răbdarea mea. A luat și dragostea cu ea. Nu mi-a mai lăsat decât niște amintiri vagi despre ceea ce însemna cândva iubire. Am iubit. Acum mi-e teamă s-o mai fac. Vreau s-o fac, dar nu mai pot. M-au părăsit toți. Au fugit de mine, de tot ce ține de mine. Să fiu un om rău? Nu cred.Oamenii răi nu plâng, iar eu plâng pe dinăntru. Plâng ca un copil. Nu mai am puterea de a scoate lacrimile din mine, dar interiorul meu e inundat.  Era atât de dulce cu acele șosete ale ei. Nu rămânea niciodată desculță. Îi era frică să nu calce pe suflete și să le rănească. Am rănit-o eu. I-am distrus toată bunătatea si am făcut-o să mă urască. Ceva mai rău? Da, poate doar moartea ei...
Mi-e dor de ea. Ei nu-i e de mine. Nici nu ar avea cum.A plâns de-atâtea ori încât a uitat să mai zâmbească,iar dacă o face, o face doar de fațadă. I-am omorât inocența și-am transformat-o-n monstru. I-am distrus lumea și-am târât-o în iad. Da, lângă mine a cunoscut iadul. 
Am lovit cu putere și-am crăpat zidul dintre rai și iad. Am lovit atât de tare încât toți demonii au izbucnit afară. Să mai repar?Nu mai am ce. Și-a luat restul de șosete și a plecat. Nu mi-a lăsat decât romul. Romul din sânge, din cap, din suflet, din întregul organism. Mă trezesc târziu în noapte urlând de dor.N-o mai aduce nimic înapoi.Nici măcar eu, cel care cândva era totul. Acum nu sunt decât un nimic în fața ochilor ei îmbătrâniți de durere. Am sufocat copilul din ea și-am ajuns să mă urăsc. Am creat cea mai urâtă ființă. Am contopit-o cu ura și-am decis să mă opresc, deja era prea mult. Am creat haosul din viața mea și acum nu mă descurc cu el. 
Vreau să-i spun că o mai iubesc, dar aș minți-o. N-o mai iubesc. Nu pe ea,cea de acum. Iubesc omul pe care l-am cunoscut atunci și urăsc omul care a disecat-o ușor, parte cu parte.
Sunt un criminal. Ucigaș de suflete. Pune-mi cătușele și aruncă-mă-n lanțuri. Îmi merit soarta.
Acum... acum aș da orice s-o refac. Dar e târziu...prea târziu,deja. Sper să nu mă uite, n-ar avea cum. Sunt hidosul din viața sa. Sunt distrugătorul de vise și amăgitorul incorigibil.
Iartă-mă că te-am distrus. Tu mi-ai dat lumea peste cap. O lume nebună dinainte s-apari.O lume în care puteam supraviețui doar eu... Fata cu șosete.Fata care a atins cu acea catifea inima mea. A uns-o și apoi a rănit-o. Șanțuri adânci de vene. Cicatrici mult prea colorate.Galbene de durere. 
Am distrus o lume și-am rănit un înger. Gânduri crunte-mi trec prin minte.Ore târzii ale nopții, secunde infinite ale dimineții... "

marți, 25 noiembrie 2014

De ce să sufăr de știință când fericirea mea e neștiința?

              "Am vrut să știu și-am suferit. Nu i-a păsat, e normal să nu-i pese. Acum sunt singur, fără ea. 
Mi-o amintesc de-atâtea ori. Șuvița ei de păr hazliu, orbitele prea mici pentru niște ochi prea mari. Mi-e dor de ea, cum să nu-mi fie. A fost a mea de zeci de ori. Acum, doar gândul reușește să mi-o aducă înapoi. E prea departe. De inimă, de suflet, de trup, de tot. Nu m-aș putea vedea iar lângă ea, dar,  măcar în treacăt să-i zăresc capul micuț de sub pălăria prea grea. 
Era a mea și n-am știut. Acum e-a lui și el sigur știe să-i aducă zâmbetul pe chip. Ah, acel zâmbet nebun...nebun de fericire, de iubire, poate,chiar de decor. 
Și beau, tot beau și iară beau. E rom! De-atâtea ori mi-am înecat amarul în gura paharului gol. 
Desculț, pășesc pe cioburi tari. Am răni în talpă...răni prea mari. Pe suflet doar schelete rari. În inimă am vânătăi. Pe față urme reci și-adânci ale unor lacrimi crunte. Am plâns! Am plâns de dor. N-am să mai plâng. Ea m-a uitat deja de mult. Și n-am pe nimeni lângă ea. Dar, sigur grija-și va purta. E o femeie deșteaptă.A așteptat destul. A plâns, a rupt și a zgâriat. Ca o leoaică pentru a săi pui. E prea puternică. Eu nu-s. Am fost cândva, dar lângă mine era ea. Acum sunt secat de forțe. Sunt doar om.Atunci eram și zeu și domn. Atunci dormeam, acum nu o mai fac, atunci știam să plâng, acum suspin. Aș vrea să-i urlu c-o iubesc. Dar,simt că n-o mai fac așa de des. Mi-e dor să-i simt mâna-ntr-a mea. Mi-e dor să-i sărut ochii, mâinile, gâtul, pieptul, nasul mult prea mic. O face altcineva. 
De ce să știu?Mai bine bănuiesc. Nu vreau o certitudine, vreau să trăiesc. Sunt fericit cu neștiința mea, aș fi mai fericit cu ea. 
Mă mint, mă mint și iar mă mint. Am înnebunit de dor. Nu sunt decât nebun. Îndrăgostit am fost cândva. Acum sunt doar nebun...și-s fericit. Mă bucur când mi-o amintesc râzând. Pe chip mi-apare un zâmbet tâmp când mă gândesc cum se-ascundea,goală, sub pătura mea. Era timidă, încă e. N-am s-o aștept mereu. De-ajuns încât să-mi fie greu, dar nu mereu. E prea mult timp.Iar eu, nebunul, nu am timp. "

duminică, 23 noiembrie 2014

Băbă...

         " Mi-am închis camera, mi-am luat bagajul și l-am aruncat în mașină. Nu știu încotro voi pleca, dar trebuie să plec. Simt o nevoie acută să conduc și știu că, în cele din urmă, mă voi calma. Pornesc radioul vechi și las muzica să-mi curgă prin vene. E 3:00, pe străzi sunt grupuri de studenți ce se întorc mahmuri din zecile de cluburi ale Bucureștiului. Îi privesc nepăsător și-mi văd de drumul meu. Mi-aș fi dorit să fii în dreapta mea, să te țin de mână și să zâmbesc. Zâmbesc doar la gândul că poate vei fi cândva aici, lângă mine. Strâng cu putere volanul rece și o lacrimă rătăcită mi-alunecă pe fața obosită. Obosită de așteptare, obosită de atâta lipsă de somn. Nu pot s-adorm gândindu-mă că acum ai pe altcineva în brațe, că acum, îî spui altuia "te iubesc". Te-aș urmări dacă aș putea. Aș fi prezent în fiecare pas al tău. Nu m-aș apropia, n-aș avea curaj să o fac. Doar să te privesc din depărtare și să mă asigur că ești bine, că ești fericită...
Nu ai sunat...nu ai mai sunat. Am crezut că e doar o glumă. N-a fost. Te-am căutat de câteva ori, dar m-am dezamăgit singur. Nu erai acolo unde mă gândeam că ai putea fi, erai dincolo, unde nu-mi imaginam vreodată că vei merge. M-ai înjunghiat fără să-ți dai seama.Am închis și am plâns ca un copil. 
Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o. Nu am vrut să te alung din viața mea, dar am reușit s-o fac. Distrug tot ce mi-e drag și rămân mereu singur. De ce o fac? Din disperare,cred...
Mi-am sfârtecat sufletul. S-a crăpat și acum fiecare bucățică din el e răspândit pe străzile mult prea aglomerate. E călcat în picioare... 
Nu îmi mai vorbești, nu mai vrei să știi de mine. Doare! Dar, rezist mai bine decât aș fi crezut că o pot face. Las Bucureștiul în urmă și distras de zgomotul asurzitor al motorului alunec, parcă, pe autostradă.Încă nu am idee încotro mă îndrept. Sper să ajung unde trebuie...sper să ajung la tine...
Aș renunța la tot pentru tine, în orice moment mi-ai cere-o. Te-aș iubi așa cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Te-aș proteja! Aș crește în ritmul tău, aș respira în același timp... Mă amăgesc... nu ai fost niciodată a mea. N-ai cum să fii vreodată. 
Sper doar ca el să reușească să te facă fericită. Eu nu am făcut-o și-ți jur c-am vrut-o. 
Conduc... " 


vineri, 21 noiembrie 2014

Aș putea muri de dor...

       "Da, aș putea muri în orice moment. Au fost momente când am crezut că o iubesc. Poate chiar o făceam. M-a lăsat atunci când aveam nevoie de ea. M-a lăsat singur și am rănit. Am rănit oameni, m-am rănit pe mine. Pe mine cel mai rău. Mi-am strâns în pumni atât de tare sufletul încât a crăpat. S-a făcut bucăți și le-am pierdut. Le-am rătăcit cine știe pe unde în camera asta în care-mi fac veacul. Străzile-s atât de pustii și nu sunt decât eu pe ele. Pășesc pe miile de pași lăsați de-atâția oameni. Mi-aprind o țigară găsită pe undeva prin colțul vechi al hainei și merg cu capul în pământ. Nu mai am puterea să-i privesc în ochi. Ei sunt fericiți, iar eu nu. Eu sufăr. Sufăr al dracului de tare și nu știu cum să mi-o scot din minte.A intrat atât de adânc și acum nu se mai lasă dusă. E plecată deja de săptămâni, dar inima mi-o cere. Cum aș putea să i-o ofer când nu mai știu nimic de ea? Cum aș putea să o fac să se întoarcă dacă nu-mi răspunde nicicând atunci când o caut. A plecat și a luat cu ea fericirea mea. Acum sunt singur, trist și îmi fumez o ultimă țigară. Fumul îmi înconjoară gândurile și mă las purtat de-un vânt acid. Îmi lasă urme grele pe chip, oricum e distrus. Distrus de durere, de nebunie,deja. 
Nu știu ce am făcut de a plecat. Nu știu ce am vorbit de nu-mi mai răspunde. Nu mai știu nimic de ea și mi-e dor,mi-e atât de dor. Mi-e dor s-adorm cu ea în brațe, mi-e dor să o simt aproape, să o văd zâmbind, să o văd plângând când îi țin discuții lungi despre ceea ce are de făcut. Vreau să o mai privesc încă o dată dimineața devreme înainte să plec. Vreau să mă mai rog măcar o secundă de ea să se trezească. N-aș putea să o mai trezesc, aș lăsa-o să doarmă. E incredibilă atunci când doarme, când își face loc în scobitura dintre pieptul și picioarele mele. Vreau să-i mai simt mirosul părului și s-adorm cu nasul pe gâtul ei. Vreau să ne certăm, vreau să ne împăcăm iubindu-ne apoi. Aș putea muri de dor...da, de dorul ei... " 

luni, 17 noiembrie 2014

Bube pe suflet.

        Am obosit. Am obosit al dracului de tare și nu știu cum să ies din oboseala asta ce mă macină continuu. Nu pot să dorm, nu pot să-mi beau liniștit cafeaua dimineață, nu pot să mai respir fără să mă tem că gura de aer pe care o inspir nu e ultima. Îmi doresc atât de tare să pot să mai închid ochii ca-n copilărie când singura care știa ce înseamnă a avea probleme era mama. Mi-e dor de îmbrățișarea ei, mi-e dor să mă strângă la piept și să-mi zică : "Dormi,puiule, mai ai până crești! " . Am crescut, mamă, am crescut și sper să nu te dezamăgesc. Să n-o fac iarăși... 
Ești atât de departe. Ne despart sute de kilometri, aș vrea să vin acasă, să va îmbrățișez pe tine, pe tata și pe mamaie. Dar nu pot, mamă. Locul meu nu mai e acolo. București-ul m-a schimbat. Îl iubesc și sper că și el mă iubește așa cum o fac eu. 
Îmi târâi pur și simplu pașii pe străzi și încerc din răsputeri să lupt pentru visul meu. Dar, am obosit. Am obosit și vreau să plâng. N-o pot face și durerea de cap mă distruge. Îmi sunt roase toate ungherele organismului, fiecare venă ce-mi cutreieră bătrânul, da', prea devreme îmbătrânitul meu suflet, e plin de molozul greu al deziluziilor. E greu să fii dezamăgit, e greu să pierzi oameni pe care ți-i doreai și ți dorești cu ardoare lângă tine. Nu știu cum ești tu, străine, dar eu, eu simt că nu mai pot și trebuie să-mi ridic hoitul și să-l pun în mișcare. Trebuie să ajung acolo și să răzbesc. 
Sper să ajung până la sfârșit și să nu înnebunesc...nu înainte de vreme. Mă trezesc în fiecare dimineață, asta după o noapte în care reușesc să dorm doua-trei ore, niciodată mai mult. Mă trezesc și încep să mă gândesc. Ce fac cu viața mea, cui ofer dragostea mea și cum am grijă de sufletul meu? Nu am grijă de el, nu mai pot avea. Deja are bube, nici măcar vânătăi. Sunt răni adânci făcute parcă de-o mână criminală. Da, eu sunt criminalul propriului meu suflet. Am reușit de-am ucis și minimul de curaj, de bunătate din el. M-am pierdut pe străzile București-ului și acum încerc să-mi găsesc calea spre casă.Nu casa mea de la țară.Casa mea de aici. E prea mult spus casă când îmi lipsesc îmbrățișările lor. Nu pot să plâng! Mă ucide asta. De-aș reuși să vărs măcar o lacrimă.M-aș elibera. Atât pe mine, cât și pe ea, inima. 
Nu mă plâng,doar scriu. Nu mai am cuvinte s-o fac. Rănesc ori de câte ori deschid gura pentru a vorbi, așa scriu. Măcar ochii vor reuși să-și aleagă ce citesc. Mi-am ucis liniștea, mi-a rămas haosul. Nu e plăcut, e prea mult vacarm în mintea mea.Am nevoie de liniște,iar. De unde pot cumpăra liniște? Cine se încumetă să mi-o împrumute câtva timp? Toți o vreți, egoiștilor. Eu mi-o doresc doar câteva ore. Câteva ore pentru a-mi anestezia durerea din cap, din suflet, din corp. 
Prea multe nopți nedormite, prea multe vise visate cu ochii deschiși. Mi-e somn,străine, mi-e somn, dar mi-e frică s-adorm...nu vreau coșmar...

Cădere liberă.




    
     Of, suflete,te-am ucis iar… nu mă pot opri din a o face. Nu vreau să te mai rănesc, nu vreau să te mai dezamăgesc și totuși o fac continuu. Parcă sunt croit să mă dezamăgesc și să dezamăgesc.
Mă îndrept cu pași rapizi spre moartea ta. Simt cum încetezi să mai trăiești, să mai speri,să mai vrei ceva bun de la mine. Cui te-am lăsat?Cui m-am lăsat?
Fiecare părticică a corpului meu e infectă. Nu mai știu să iubesc, nu mai știu să plâng, doar să mă plâng. Nu mai ajută la nimic. Îmi șterg cu greu lacrimile și privesc spre cer. Sper să-l văd pe Dumnezeu…sper să mă vadă și el.
Nu mai e nici soare, nu mai apare nici luna. E un întuneric acut și inima mi-e învăluită de el. Sunt negru pe dinăuntru și nu vreau să fiu așa. M-am săturat să-mi tot caut măști în fiecare dimineață cu zâmbete pe ele. M-am săturat să zâmbesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. S-au întâmplat prea multe… prea multe și nimic bun.
Am îndepărtat atât de mulți oameni și mi-e al dracului de dor de ei. Îi vreau înapoi în viața mea. Nu se mai întoarce nimeni. N-a plecat niciunul de bine, toți au văzut răul din mine și s-au făcut pierduți.
Am rămas singur…pentru nu știu a câta oară, singur. Străzile sunt pline, dar îmi par atât de goale.Nu îmi zâmbește nimeni,deși eu le zâmbesc lor.Cine știe peste ce nefericit dau și reușesc să-l fericesc cu zâmbetul meu. Îmi doresc o îmbrațișare și nu fac nimic pentru a o merita. Nu e nimic gratis, nici zâmbetele nu mai sunt moca.
Îmi târâi picioarele greoaie spre facultate, acolo măcar zăresc câte-un fericit, acolo pot râde si pot dormi… somnul pierdut. Pierdut ca mine.
Dristor 2 sau Republica, schimb la Piața Unirii și urc în altul. Nu-i știu numele, dar știu că mă duce la Universitate. Mă apropii de stație și aud: “Urmează stația Universitate.”. Mă pregătesc să cobor și-n cap am mii de gânduri. Care mai de care amestecate. Cobor într-un final auzind în spatele meu : “Atenție, se închid ușile..Întotdeauna se închid ușile, suflete. Chiar și cele pe care nu le-aș vrea închise niciodată.Atât de mulți oameni, fiecare cu povestea sa, fiecare cu un zâmbet tâmp sau o tristețe pe față. Eh, m-apropii de clădirea veche. Zeci de studenti mișună pe lângă ea întrebându-se în ce club vor merge diseară, la ce curs pot chiuli sau ce seminar tâmpit au. Fiecare cu ale lui probleme, iar eu,eu cu ale mele gânduri.
Ajung într-un final în fața facultății. Mi-aprind ochii privind în gol. Pentru câteva secunde sunt pierdut. Îmi revin din zăcut și deschid ușa grea a facultății. Intru și mă amestec printre studenți. Zgomot, haos. Săli, așteptare, râsete, plânsete, restanțe. Tipic.
M-așez în ultima bancă și-mi las capul mult prea greu pe bancă. Adorm, în sfârșit adorm. Așa trec doua ore de curs fără să fiu prezent vreun moment. Doar fizic, spiritual sunt demult plecat. Mă ridic și ies. Urmează altul și altul și altul. Aș putea alerga cu inima în flăcări.Aș putea urla să mă descarc și să reușesc dracului să trec mai departe. Mi-e imposibil. Îi privesc pe cei din jurul meu, câteva fețe îmi sunt cunoscute, restul… nu-mi pasă.
Ah, câți oameni mi-au plecat din viață, vina toată fiind a mea. Cât de bine mă pricep să îi fac să plece. Doare că nu se vor mai întoarce, nu mai au pentru ce să o facă. Sunt doborât. M-au împușcat și am zeci de gloanțe-n piept. În inimă deja-s găuri. Mă-ntorc acasă, nici casa nu-mi mai e casă cu-adevărat. E doar iluzia a ceea ce a fost cândva. Mă-ntind pe patul dur și-adorm instantaneu. Fără vise, fără durere, doar somn! Că bine e!

joi, 13 noiembrie 2014

În fiecare mine e un tine...

       Prietene,nu ne-am mai auzit de atât de multe zile...Nu te-am mai vizitat, nu ți-am mai scris... Credeam că în sfârșit viața mea a luat o întorsătura plăcută. Azi,azi vreau rom... Bunul tău rom. Știu că îți era dor de mine, dar știu că nu ai fi vrut să mă vezi așa, nu iar. M-așez pe vechiul meu scaun și zac cu capul pe bar. Nu am băut, dar o voi face. Îmi voi îneca amarul în romul tău. Am atâtea să-ți povestesc, ai să râzi, ai să râzi în hohote,dar apoi...îți vei da seama că e trist, e al dracului de trist. 
L-am întâlnit, l-am cunoscut, l-am iubit,încă de pe când nu știam cine e. Aberez, lasă-mă s-o fac, ascultă-mă, doar. A apărut în niște momente grele. În niște momente când am tins să spun că nu e posibil să se întâmple așa ceva. Doi oameni, amândoi odată. Au plecat din viața mea, trăind în viața altcuiva. Doi oameni recenți și mulți alții vechi. Acum, ușor-ușor, pleacă și el. Și-abia a apărut...abia,abia,abia. 
Și toți pleacă și vin alții, iar și iar și iar. Nu e niciunul stabil.Nu a fost niciunul, nu va fi niciunul. Se spune că vine mereu un tren... al meu vine doar să-i ia. Să-i ia și să-i ducă la dracu-n praznic. Mă lasă singură pe-un peron arhiplin, dar atât de gol...atât de gol,prietene. 
Înc-un rom, te rog! De fapt...să fie două! Nu mă privi așa. Nu știi ce grea mi-e inima. Nu știi cum e să aștepți.La dracu cu așteptarea, cu iubirea,cu toți și toate! 
Nu...am nevoie de iubire. Și tu ai, prietene! Nu mă mai privi cu ochii aceia înlăcrimați. Să nu plângi, căci eu am să urlu...
Și muzica-mi sună continuu în urechi. Multe melodii și toate parcă despre tine. Mă ucizi!Lent, dureros și acut! 
"Baba, is calling you!" continuu-n boxe. "Baba"...cândva aveam și eu unul, a plecat și el. 
Și văd și alții triști.Aș vrea să le pot descrie durerea...sau să o pot descrie pe a mea! 
Ah, la naiba! Voiam un prieten în bar in seara asta.Te am pe tine. Toarnă și nu te mai opri. Lasă-l să curgă până când adorm.Lasă-mă s-adorm aici, tu măcar vei fi și mâine aici, ei vor pleca toți. Așa cum fac mereu. Pahare mult prea mici pentru prea mult rom. Și curge, curge,curge și tot curge. Acum nu mai sună nimeni. E târziu. 

duminică, 9 noiembrie 2014

Oh,tu...Da,tu,străine!

     Cerul e acoperit de nori și parcă o ceață deasă se abate asupra lui. Tu ești lângă mine, pe aceeași stradă,împreună,dar parcă atât de departe. Privesc cu admirație spre cer săgetând cu privirea norii,ceața și văzând stelele! Inima îmi bate...mai tare decât de obicei. Te privesc pe-ascuns, încerc să fac în așa fel încât să nu-mi zărești privirea disperată. Urlu pe dinăuntru, urlu să mă îmbrățișezi, să îmi zâmbești, să mă ții de mână. Nu e posibil...e dur de imposibil. Mă conformez situației și pășesc odată cu tine pe aceleași frunze uscate. Clipe scurte de tăcere îmi par atât de lungi. Zâmbești! E tot ce pot să-mi doresc în momentul ăsta : să te pot vedea zâmbind. Tot ce avem nu sunt decât niște fragmente.Presupun că asta e tot ce se poate. Nu vreau să stric nimic, ai prea multe amintiri frumoase.Privești lucrurile pe de-o parte, eu le privesc de pe ambele. București tomnatic, atât de multe frunze, atât de multe clipe frumoase. Scurt, ,dar esențial. 
Te-ascult, nu mă pot sătura de vocea ta. Nu-mi pot dezlipi privirea de chipul tău...atât de frumos. 
Și nu e doar chipul,mai e și sufletul. Sufletul, străine! 
Ai reușit să-mi dai lumea peste cap, mai mult decât era. Nu ai produs haos, mi-ai calmat demonii...
Zile pline de întrebări al căror răspuns nu cred că-l voi găsi vreodată. Ai apărut, sper să nu pleci. Nu curând. Ai un scop, ai ceva de îndeplinit în viața mea, dar nu reușesc să ghicesc ce. Nu reușesc să-mi dau seama de ce acum?De ce București?De ce aici?
Străzi atât de goale, dar atât de pline parcă de zâmbetul tău. Mașini nocturne si frunze...oh, câte frunze!
Ne apropiem ușor-ușor de locul din care am plecat.Micșorăm pașii cu gândul să mai lungim acest moment. Din ce în ce mai aproape de sfârșit...
Mă abțin cu greu să nu te îmbrățișez,să nu-ți iau capul în mâini și să te privesc pentru câteva secunde și-apoi...apoi să te sărut.
Umăr lângă umăr. Pas cu pas.Pumn în pumn,și-apoi pumnul meu în mâna ta. Da! Cred în tine, cred în timp și cred că da!Da,străine. Printre atâția nebuni am înnebunit. E o nebunie ciudată, o nebunie de bine. Zâmbesc! Atât de tare încât mă dor obrajii,dar inima îmi râde. Îmi râde sufletul atunci când tu zâmbești! Exiști și e tot ce vreau. Să te privesc, de la distanță...dar s-o fac. Să-mi iau doza de zâmbet și să plec. Te las în "lumea"ta. Nu vreau să-ți stric liniștea, nu vreau să ai și tu demoni. Ești fericit așa.Fericită sunt și eu! Să zâmbești, să-ți râdă sufletul și să iubești. Să iubești așa cum o fac eu: aproape de demență. Și știu că nu sunt singura. Știu! Flori de liliac uscate, frunze de stejar aruncate alandala pe străzi.Nu voi porni la luptă. Nu mă voi lăsa cuprinsă de războiul ce se dă în mine. Ar fi o bătălie cu morile de vânt. Nu vreau să fiu un Don Quijote nebun.Vreau să fiu doar un nebun. Nebunii sunt fericiți în nebunia lor,străine. Iar tu ești nebunia mea, iar nebunia mea e fericirea sufletului meu. Respir și privesc în gol. Da, o carte atât de buna, rânduri pe care nu vreau să le termin. Nu vreau un sfârșit. Nici pentru mine, nici pentru tine. Dacă tu ești și eu sunt!


joi, 6 noiembrie 2014

Străine...

      Azi...azi, după atât de mult timp te-am revăzut.Ești exact ca atunci. Nu-mi cere să-ți fac o descriere, să te caracterizez în vreun fel. Mi-e imposibil să o fac. Ce aș putea spune n-ar fi decât : TOT. Da, tu vei deveni în curând "totul" meu. Câteva ore, străine... si după atât de multe zile, câteva minute. Am îndrăznit să mă apropii de tine, să-ți vorbesc...am încercat, căci emoțiile m-au acaparat și aproape că m-au lăsat fără respirație. Oare ești conștient de toate emoțiile la care mă supui?La faptul că adorm în fiecare noapte din acel moment cu tine-n gând si că mă trezesc cu același gând frumos?! Ești singurul vinovat de zâmbetul tâmp ce mi se desfășoară pe chip de atâtea zile. Mă simt de parcă aș fi sub un copac de liliac, sufocată de miros, nu îndrăznesc să mă îndepărtez. Mi te doresc atât de mult, te visez de nenumărate ori... Apari,dispari! Ciudată ființă, dar sublimă!
Sublim zâmbet! Același zâmbet de-atunci...de-atunci, străine...
Atât de aproape de mine, atât de frumos, desenat parcă de-o mână mult prea talentată. Milioane de figuri de stil, știute si neștiute. Te rog, sufletul meu are nevoie de tine! Poate și-al tău de mine...Uite ce-ai făcut cu inima mea îmbătrânită de oameni, uite pe ce culmi ai reușit să mă faci să pășesc... Doar privește și ascultă... Ce s-asculți? Inima mea! Da,inima mea plină de cusături,dar pe care tu....tu, ai reușit să o faci să bată! Și bate așa cum n-a mai bătut vreodată! Genial joc al minții si al sufletului!Și-ți scriu, străine...îți scriu cu gândul că într-o bună zi vei ieși din neant și îți vei îndrepta pașii spre mine,așa cum ți-ai îndreptat privirea atunci...Oh, spectaculosul ATUNCI! Sublimele momente în care mi-ai fost atât de aproape de suflet si ai dispărut parcă...Atât de aproape,dar atât de departe,totuși...Chipul tău atât de frumos conturat, acel zâmbet năucitor, acei ochi formidabili și extrem de greu de uitat...Unde ești? Ce faci tu în acest moment parcă imposibil de acceptat?? Fă-te văzut.Lasă-mi ochii să te mai privească inca o dată si ființa să se apropie de tine! E incredibil cum mi-ai ieșit în cale de atâtea ori și cum te-am lăsat de fiecare dată sa pleci... Acum, mai mult ca niciodată,vreau să te revăd. Să-ți surprind privirea și să indrăznesc. Atunci nu am făcut-o, dar nu va mai exista acel refuz al ființei mele de a te cunoaște! Apari si nu te mai lăsa pierdut...O secundă s-apari, să te pot iubi o viață!
Un minut să te mai am aproape,să-ți analizez si cele mai fine cute ale feții... Da! Știu că undeva acolo,tu...zâmbești și te gândești la "ce ar fi dacă?...Așa cum mă gândesc și eu la cum ar fi să te pot privi în fiecare dimineață somnoros, să te pot atinge, să-mi pot trece mâinile prin părul tau, să te iubesc...Oh, da! Să te iubesc! 

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Rom...sau mai bine, o doză de fericire!

                   
            Da. E oarecum ciudat sa te vad langa mine si sa te consider strain.Asa te simt acum, asa te-am simtit inca de cand te-am cunoscut.  Barman, un rom, te rog...sau nu,mai bine o doza... o doza de fericire!
Cum sa nu ma poti ajuta? Nici tu nu esti fericit? Ei,bine, bun-venit in club! 
Stii ce e ciudat?! Invaluiti de fumul atator tigari ne simtim ametiti! Tu de oboseala, eu de durere. El de suferinta pe care si-o induce singur,retraind la nesfarsit trecutul, iar eu de suferinta prezentului. Nu ma iubeste, nici eu nu o fac. Duca-se dracului! Trecutul...atatea imagini ale unui film nederulat, dar amintit. Bun! Va fi o seara pe cinste! Cine stie cate povesti stii, cate amintiri traieste mintea ta fara ca tu sa vrei. Nici macar nu sunt amintirile tale...sunt ale lor.Ale cui?!Ale mele, in curand! Dar ale lor prezente. Nu ofta,noul meu prieten! Nu ofta si nu suferi! Viata e asa cum e, nu e cazul sa o inrautatim si noi! Nu se va intoarce dupa mine...nu pentru mine! Pentru ea,da!Dar nu pentru mine.
De ce?! De ce ma mai intrebi, nu e destul de graitoare privirea mea plina de celule ce-mi strang lacrimile ca intr-un pumn. Sunt tare curioasa cand va veni momentul acela cand voi putea plange! Acum nu pot. Acum strang si le tin atat de strans in inima asta a mea batrana,incat nu stiu cat voi mai rezista...eu sau ea!
Ea,cu siguranta! Si totusi...pentru ce atata rom...nu-mi mai turna,e deja tarziu! Abia 00:00?! Atunci cand toate pasarile dorm! Nu mai tipa,suflete! Le vei trezi! Nu mai aud si abia au reusit sa inchida un ochi! Intrebari prostesti!Lipsite de noima si total de neinteles! Te cred,esti obosit! Nu,ele nu aud, dar fiinta lor o face. Intregul lor "eu" aude...nici din aripi nu mai pot da! Sunt uscate si mult prea rigide. S-a dus tineretea sufletului meu, bun-venit,batranetea ochilor mei!
Nu sunt trista!Totusi, un rom?! Toarna! Toarna si asculta! De-ar putea inima sa vorbeasca,caci mintea nu-si mai gaseste cuvintele.De-ar putea sufletul sa rosteasca,caci ochii nu mai au culoare! Sunt stersi si obositi. Ca toata fiinta mea! Al dracului de obositi! Simti manie in vorbele mele! Si eu! Sunt manioasa pe mine ca nu stiu sa-mi controlez inima!Nu,nu pe-a mea...ci pe-a lui...
Intrebari?Mii! Iubiri?Zeci! Toate cu aceeasi persoana!Si pentru aceeasi persoana! Parca-i zaresc surasul tamp de pe fata aceea mult prea frumoasa! Idiotule! Si voi fi un om bun! Asa cum am fost mereu! Un om atat de bun incat iubeste oamenii mai mult decat se iubeste pe sine insusi! E crunt! Dar un zambet al unui om trist,un om secat de puteri, un om a carui fata nici macar nu mai poate fi zarita. Prea multe uscaciuni pe degetele ce trec agale pe langa nasul mult prea frumos, dar atat de slab! Pe langa inima aceea mult prea buna,dar antica. Prietene, ti-s ochii in lacrimi! Oare suferi? Suferi,ah! Nu o face. E prea greu sa reusesti sa treci peste. Nu suferi pentru mine! Romul e de vina! Pot zambi,pot glumi. Dar nu plange...de ce o faci? Te doare durerea mea? Atat de puternica sa fie incat sa nu mai am puterea sa o simt? Cred ca romul tau e prea de tot. Inca-un rand te rog! Pentru mine, pentru tine, pentru el si pentru ei! Pentru toti descumpanitii mei! 
Noroc!