Cădere liberă.

    

     “Of, suflete,te-am ucis iar… nu mă pot opri din a o face. Nu vreau să te mai rănesc, nu vreau să te mai dezamăgesc și totuși o fac continuu. Parcă sunt croit să mă dezamăgesc și să dezamăgesc.

Mă îndrept cu pași rapizi spre moartea ta. Simt cum încetezi să mai trăiești, să mai speri,să mai vrei ceva bun de la mine. Cui te-am lăsat?Cui m-am lăsat?

Fiecare părticică a corpului meu e infectă. Nu mai știu să iubesc, nu mai știu să plâng, doar să mă plâng. Nu mai ajută la nimic. Îmi șterg cu greu lacrimile și privesc spre cer. Sper să-l văd pe Dumnezeu…sper să mă vadă și el.

Nu mai e nici soare, nu mai apare nici luna. E un întuneric acut și inima mi-e învăluită de el. Sunt negru pe dinăuntru și nu vreau să fiu așa. M-am săturat să-mi tot caut măști în fiecare dimineață cu zâmbete pe ele. M-am săturat să zâmbesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. S-au întâmplat prea multe… prea multe și nimic bun.

Am îndepărtat atât de mulți oameni și mi-e al dracului de dor de ei. Îi vreau înapoi în viața mea. Nu se mai întoarce nimeni. N-a plecat niciunul de bine, toți au văzut răul din mine și s-au făcut pierduți.

Am rămas singur…pentru nu știu a câta oară, singur. Străzile sunt pline, dar îmi par atât de goale.Nu îmi zâmbește nimeni,deși eu le zâmbesc lor.Cine știe peste ce nefericit dau și reușesc să-l fericesc cu zâmbetul meu. Îmi doresc o îmbrațișare și nu fac nimic pentru a o merita. Nu e nimic gratis, nici zâmbetele nu mai sunt moca.

Îmi târâi picioarele greoaie spre facultate, acolo măcar zăresc câte-un fericit, acolo pot râde si pot dormi… somnul pierdut. Pierdut ca mine.

Dristor 2 sau Republica, schimb la Piața Unirii și urc în altul. Nu-i știu numele, dar știu că mă duce la Universitate. Mă apropii de stație și aud: “Urmează stația Universitate.”. Mă pregătesc să cobor și-n cap am mii de gânduri. Care mai de care amestecate. Cobor într-un final auzind în spatele meu : “Atenție, se închid ușile.”.Întotdeauna se închid ușile, suflete. Chiar și cele pe care nu le-aș vrea închise niciodată.Atât de mulți oameni, fiecare cu povestea sa, fiecare cu un zâmbet tâmp sau o tristețe pe față. Eh, m-apropii de clădirea veche. Zeci de studenti mișună pe lângă ea întrebându-se în ce club vor merge diseară, la ce curs pot chiuli sau ce seminar tâmpit au. Fiecare cu ale lui probleme, iar eu,eu cu ale mele gânduri.

Ajung într-un final în fața facultății. Mi-aprind ochii privind în gol. Pentru câteva secunde sunt pierdut. Îmi revin din zăcut și deschid ușa grea a facultății. Intru și mă amestec printre studenți. Zgomot, haos. Săli, așteptare, râsete, plânsete, restanțe. Tipic.

M-așez în ultima bancă și-mi las capul mult prea greu pe bancă. Adorm, în sfârșit adorm. Așa trec doua ore de curs fără să fiu prezent vreun moment. Doar fizic, spiritual sunt demult plecat. Mă ridic și ies. Urmează altul și altul și altul. Aș putea alerga cu inima în flăcări.Aș putea urla să mă descarc și să reușesc dracului să trec mai departe. Mi-e imposibil. Îi privesc pe cei din jurul meu, câteva fețe îmi sunt cunoscute, restul… nu-mi pasă.

Ah, câți oameni mi-au plecat din viață, vina toată fiind a mea. Cât de bine mă pricep să îi fac să plece. Doare că nu se vor mai întoarce, nu mai au pentru ce să o facă. Sunt doborât. M-au împușcat și am zeci de gloanțe-n piept. În inimă deja-s găuri. Mă-ntorc acasă, nici casa nu-mi mai e casă cu-adevărat. E doar iluzia a ceea ce a fost cândva. Mă-ntind pe patul dur și-adorm instantaneu. Fără vise, fără durere, doar somn! Că bine e! “