Oh,tu...Da,tu,străine!

     Cerul e acoperit de nori și parcă o ceață deasă se abate asupra lui. Tu ești lângă mine, pe aceeași stradă,împreună,dar parcă atât de departe. Privesc cu admirație spre cer săgetând cu privirea norii,ceața și văzând stelele! Inima îmi bate...mai tare decât de obicei. Te privesc pe-ascuns, încerc să fac în așa fel încât să nu-mi zărești privirea disperată. Urlu pe dinăuntru, urlu să mă îmbrățișezi, să îmi zâmbești, să mă ții de mână. Nu e posibil...e dur de imposibil. Mă conformez situației și pășesc odată cu tine pe aceleași frunze uscate. Clipe scurte de tăcere îmi par atât de lungi. Zâmbești! E tot ce pot să-mi doresc în momentul ăsta : să te pot vedea zâmbind. Tot ce avem nu sunt decât niște fragmente.Presupun că asta e tot ce se poate. Nu vreau să stric nimic, ai prea multe amintiri frumoase.Privești lucrurile pe de-o parte, eu le privesc de pe ambele. București tomnatic, atât de multe frunze, atât de multe clipe frumoase. Scurt, ,dar esențial. 
Te-ascult, nu mă pot sătura de vocea ta. Nu-mi pot dezlipi privirea de chipul tău...atât de frumos. 
Și nu e doar chipul,mai e și sufletul. Sufletul, străine! 
Ai reușit să-mi dai lumea peste cap, mai mult decât era. Nu ai produs haos, mi-ai calmat demonii...
Zile pline de întrebări al căror răspuns nu cred că-l voi găsi vreodată. Ai apărut, sper să nu pleci. Nu curând. Ai un scop, ai ceva de îndeplinit în viața mea, dar nu reușesc să ghicesc ce. Nu reușesc să-mi dau seama de ce acum?De ce București?De ce aici?
Străzi atât de goale, dar atât de pline parcă de zâmbetul tău. Mașini nocturne si frunze...oh, câte frunze!
Ne apropiem ușor-ușor de locul din care am plecat.Micșorăm pașii cu gândul să mai lungim acest moment. Din ce în ce mai aproape de sfârșit...
Mă abțin cu greu să nu te îmbrățișez,să nu-ți iau capul în mâini și să te privesc pentru câteva secunde și-apoi...apoi să te sărut.
Umăr lângă umăr. Pas cu pas.Pumn în pumn,și-apoi pumnul meu în mâna ta. Da! Cred în tine, cred în timp și cred că da!Da,străine. Printre atâția nebuni am înnebunit. E o nebunie ciudată, o nebunie de bine. Zâmbesc! Atât de tare încât mă dor obrajii,dar inima îmi râde. Îmi râde sufletul atunci când tu zâmbești! Exiști și e tot ce vreau. Să te privesc, de la distanță...dar s-o fac. Să-mi iau doza de zâmbet și să plec. Te las în "lumea"ta. Nu vreau să-ți stric liniștea, nu vreau să ai și tu demoni. Ești fericit așa.Fericită sunt și eu! Să zâmbești, să-ți râdă sufletul și să iubești. Să iubești așa cum o fac eu: aproape de demență. Și știu că nu sunt singura. Știu! Flori de liliac uscate, frunze de stejar aruncate alandala pe străzi.Nu voi porni la luptă. Nu mă voi lăsa cuprinsă de războiul ce se dă în mine. Ar fi o bătălie cu morile de vânt. Nu vreau să fiu un Don Quijote nebun.Vreau să fiu doar un nebun. Nebunii sunt fericiți în nebunia lor,străine. Iar tu ești nebunia mea, iar nebunia mea e fericirea sufletului meu. Respir și privesc în gol. Da, o carte atât de buna, rânduri pe care nu vreau să le termin. Nu vreau un sfârșit. Nici pentru mine, nici pentru tine. Dacă tu ești și eu sunt!