sâmbătă, 1 august 2015

Fără titlu.

"Ho,munte, nu ți-am zis să mergi.
Era doar așa...o idee!"



   Ieri credeam că ești "totul".Azi nu mai cred nimic! Ieri credeam că da, azi e totul nu. 
Ieri poate-aș fi plâns. Azi doar râd. 
Mâine îmi voi aminti, poimâine va fi trecut. 
Ieri visam. Azi adorm adânc. Nulitate-n gând. 
Fum,scrum, vise-n abis. Haos, dilemă, sunt doar eu...aici. 
Pe zeci de urme calc și-mi văd șireturile atârnând. Gerunziu-n suflet și în gând. 
Fără acord, doar lipsă tot. 
Și mergem mai departe, nu? E viața. Noi cu ea și ea cu noi. 
Îmi ridic privirea spre cer și văd un albastru mai mult spre gri.Stă să plouă! Ieri la fel a fost...n-a mai plouat. 
E prea mult praf și prea mult timp. Un gând târziu. Bărbat, bărbată...



duminică, 14 iunie 2015

Diem

"M-am descotorosit de mine. Mi-am aruncat trupul într-un ungher al vieții și-mi continui pașii plutind. Nu simt, dar văd. Nu vorbesc, dar aud. Nu știu încotro mă poartă vântul,dar mă duce bine. Mângâieri ale degetelor lui subțiri și reci, un chip fad și nicio emoție. Nu mai simt și cred că-s mort. Altfel…cum să-mi explic?
Mă tot gândesc la trupul aruncat… ce gângănii și-or face adăpost din el acum?! Nu vreau să-mi imaginez, pierzându-l pe el, mi-am pierdut tot. Am ieșit zâmbind, ca să merg plângând…
Străzi prea triste, oameni morți. Suflete rănite, inimi învinețite. Bube pe suflet, cicatrici pe suflete. Cui să-i pese? Am îmbătrânit prea repe… repede și trist. Și cui să-i spun când nici eu nu mă ascult? Cui să mă plâng,când ei nu s-au plâns?
E un drum anevoios, e o enormitate de greu. Nu mai sunt pași, sunt umbre…
Brațe aruncate la colț de stradă târziu în noapte. Nu mai suntem oameni, suntem umbre. Nu mai suntem noi, suntem doar ce vor ei. Nu mai sunt nimic și nu voi mai fi ceva. E un cântec incapabil să sensibilizeze. Nu mai aud ecouri, nu mai vreau decât să pleci. Să pleci și să te tot duci. Nu mai simt și nu mai trăiesc. Am murit atunci,am murit acum și voi muri mereu! Am imbătrânit cu timpul și-am pierdut cu veacul.
Bălți ce-mi desfigurează chipul, o figură străbătută de lungi șanțuri de durere. Nu mai sunt om, sunt doar un val. Un val a cărui spumă se sparge la capăt de plajă, un val deasupra căruia sute de pescăruși plutesc lin. Unde-mi sunt aripile? Unde-mi sunt picioarele, capul și gândurile? Sunt un gol și-am rămas în gol. Nonsens, dezacord și contradicție. Nimic nou și nimic vechi.

Și pleacă…nu am decât ură."

luni, 20 aprilie 2015

Nu tu! Așa cum nu eu !

Nu sunt perfect. Nici nu vreau să fiu.Sunt doar o parte dintr-un milion de părți. Nu plâng, îmi doresc s-o fac. Nu râd, zâmbesc.Nu mai simt, aș vrea s-o simt. Îmi spui că ți-e dor de mine…și mie îmi este dor de mine. Aș vrea să nu-mi mai fie.
Am obiective de atins și cu tine alături, draga mea, mai mult ca sigur, nu le voi atinge. Nu am nevoie de crize, am nevoie de liniște. Nu am nevoie de plânsete, am nevoie de râsete. Nu am nevoie de palme, am nevoie de brațe calde. Poți să mi le-oferi? Nu, nu poți. Nu vrei și nici n-ai să vrei.Suntem prea departe de a avea interese comune, cândva eram tot ce ne-am fi dorit unul altuia, acum suntem doar doi străini ce s-au cunoscut cândva…
O vorbă,prea departe de a fi zisă. O privire, prea devreme pentru a fi aruncată. O ploaie, ar fi binevenită.
Cutreier adesea străzile aglomerate ale orașului, mereu când plouă.Mă spăl de păcate sau, cel puțin, tind să cred că o fac. Am momente când îți simt lipsa, dar mi-amintesc curând că viața lângă tine ar fi iad și pășesc peste bălțile ce-acoperă gropi uriașe. Ești când vis, când coșmar. Ești totul și totodată nimic. Nu știi ce vrei așa cum eu știu că nu te vreau. Poate, dacă ai fi fost mai puțin furtunoasă, ne-am fi putut face amintiri. Poate, dacă ai fi fost mai puțin tăcută,te-aș fi iubit mai mult. Nu m-ai lăsat…
Visez adesea. Și te visez pe tine. De ce? Nici eu nu știu. Și nici nu cred că vreau să știu. Mi-e mai bine când te știu departe de mine. Mi-e mai puțin greu când știu că undeva în brațele altcuiva zâmbești. Ne-am fi omorât și-ar fi fost dureros să știu că mâinile-mi sunt pătate de sângele tău. Ar fi fost crunt să ne privim cum ne stingem și să nu mai putem face nimic.Suntem ca un cântec ale cărui versuri sunt prea greu de înțeles.Nu m-ai înțeles și nu te-am înțeles.
Te-am ucis de-atâtea ori în gând.Te-am izbit de toate valurile nefericirii și ți-am făcut inima bucăți. Oi fi nebun?Mai are importanță când îmi pierd vremea scriindu-ți fiind conștient că nu îți voi trimite nimic, nicicând.Orgoliul încă nu mă lasă. Mi-e dor să te îmbrațisez, mi-e dor să mă enervez. Mi-e dor să te simt aproape și să-mi fie teamă să adorm ca tu nu cumva să uiți să mai respiri. Mi-e dor să-ți alung visele rele suflându-ți peste fața transpirată.Mi-e dor să-ți șterg ochii plini de lacrimi. Mi-e dor să-mi fie dor, că dacă nu mi-ar fi, nici eu nu aș mai fi. Mi-e dor de mine și de tine. Mi-e dor de ceea ce-am fost noi.Mi-e dor și-mi va mai fi.
Încă-ți simt mirosul peste tot în casă.Încă-ți simt prezența-n viața mea. Te simt pe tine așa cum ești.Aș vrea să fii și să tot fii.


„Sper că ești bine oriunde te-ai afla! „

sâmbătă, 7 martie 2015

Tu n-ai murit, iubito!

"Nu, n-ai murit,te-ai dus doar într-un loc mai bun. Un loc unde durerea ta s-a sfârșit, unde ai scăpat de crunt. Poate nu te-am iubit cum ar fi trebuit să o fac, dar te-am iubit, iubito și nimeni nu-mi poate contesta iubirea. Poate nu ți-am arătat mereu, dar ai știut-o, altfel, cum ai fi reușit să stai lângă mine atâția ani? Am plâns,iubito și voi mai plânge ani de-a rândul. Voi plânge căci, cu bune și rele, ai fost a mea și eu al tău. Te privesc sugrumat de durere și încerc să mă resemnez. Credeam că-mi va fi mai ușor, dar nu-mi e. Cine-mi va strica momentele de avânt nebun în povestirile mele, dacă nu tu? Cine-mi va spune că masa e gata și cine-mi va urmări fiecare înghițitură? Tu nu vei mai fi...nu lângă mine, dar cu mine. Am să te port mereu, căci și tu m-ai purtat. M-ai purtat dincolo de rele, m-ai ridicat peste obstacole și mi-ai arătat calea. Doare, iubito. Doare, dar știu că întotdeauna mă vei veghea, până când vom fi iarăși împreună. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi. Știu că zâmbești printre lacrimi, îți simt respirația în ceafă și mâna pe umărul meu stâng. În dreapta sunt ei, Îngerii tăi. Mergi acolo sus, altundeva n-ai avea unde. Ai salvat un om de la pieire, i-ai salvat sufletul, m-ai salvat pe mine. 
Îți mulțumesc că mi-ai ferit sufletul, îți mulțumesc că ai existat în viața mea. Nu vei fi dată uitării, Îngerii nu se uită, iubito. Îți simt mâna pe inimă și izbucnesc în lacrimi, dar...zâmbesc. Acum ești bine." 


P.S.: Unui om puternic!Unui om de mare caracter! Mulțumesc, profesore! Muțumesc că datorită "ție"am aflat cum e să iubești un om cu adevărat! Putere, profesore! Aici suntem noi! Ai tăi! 

vineri, 6 martie 2015

De-aș mai vrea, n-aș mai putea!

" Sunt un dezastru emoțional. Mi-e dor și nu îmi e. Te vreau și nu te vreau. Nu știu ce e cu inima asta proastă a mea. Nu știu ce vrea, când vrea și de ce vrea. Urlu la ea și îi  spun continuu să înceteze.Îmi râde-n față și-mi spune cât sunt de idiot. Poate are dreptate. Sigur are...
Oare de ce sunt atât de orgolios și nu vreau să te sun? Oare de ce nu pot scăpa de strâmsoarea asta a inimii care mă împiedică să-ți scriu? Oare de ce?
Mă plâng de parcă mi-aș fi pierdut viața. Mă plâng pentru o suferință pur imaginară. Nu te iubesc cu adevarat, daca aș fi făcut-o nu aș fi greșit...iar eu, eu am greșit. Nu o dată, nu de două ori...infinit. 
E dreptul tău să pleci, iar dreptul meu e să continui să trăiesc. Nu mai știu cum e lângă tine și nu mai știu dacă mi-ar plăcea să mai fii lângă mine. Nu ne despart doar sute de kilometri, ne despart ani lumină de indiferență și de așa-zisă iubire neîmplinită. Nu ne-am iubit, ne-am mințit...de fapt, cred ca doar tu. Eu nu te-am iubit, eu te-am adorat. Acum ești doar o altă pasăre călătoare în viața mea tumultoasă. Ai reușit să-ți deschizi aripile și să zbori. Ale mele au fost tăiate. Tăiate de mine și de toată ignoranța de care am dat dovadă. Nu tu ai fost vinovată...ci eu, eu cu ale mele capricii și supărări copilărești. E greu să ai grijă de un copil, dar "ce nu te omoară, te face om! ". Zâmbesc și acum când mă gândesc la tine. Zâmbesc căci, cu siguranță, tu nu ai fost om, cel puțin, nu doar un om. Ai fost copil, ai fost femeie, ai fost tu. Iar eu, eu am rămas același bărbat imatur ce te sună când își amintești după câteva pahare de bautură că a trăit cândva cu tine o "poveste". Ai scris destule pagini pentru mine, învață să scrii pentru tine, iar dacă nu-ți mai amintești cum să o faci, reia albafetul, reia caligrafia claselor primare și educă-te. Eu ți-am închis această șansă. 
E lângă mine și doarme dusă. Nu o iubesc, nu așa cum te-am iubit pe tine. E bizar modul în care mi-amintesc de tine ori de câte ori ea e lângă mine. Nu știu dacă o iubesc sau dacă măcar vreau să o iubesc. Dar, uite că-și face veacul cu un neisprăvit ca mine. Stă, ascultă, țipă și pleacă, dar se întoarce. Tu nu te-ai mai întors și m-am aruncat în brațele ei. Nu vreau să plângă, dar știi că în natura mea există ceva animalic ce iese la suprafață atunci când nu mai poate. Tu m-ai înțeles, dar nu ai rămas. Nu ți-am dat voie să râmâi. Te-am îndepărtat de fiecare dată când simțeam că te iubesc din ce în ce mai tare. Și-acum...acum te ador, dar tu zâmbești cu siguranță în preajma altuia. Norocosul ghinionist. Dacă-ar ști cu ce năzbâtie s-a pricopsit...Dacă ar ști...
Mi-aprind o țigară și mi te imaginez lângă mine...ținându-mi capul în palme, spunându-mi să nu mai fumez atât că inima mea va ceda cândva. Încă-ți simt brațele în jurul gâtului meu, încă-ți simt parfumul pe piele, te simt pe tine..."

marți, 24 februarie 2015

Exercițiu de narcisism.

Băi, fato, ridică-ți capul și privește cerul. Cu ochii-n pământ nu vei vedea soarele, de fapt, cred că nici dacă-ți vei ridica privirea nu-l vei vedea dacă ai ghinionul să fie înnorat. Ironia sorții...
Nu te mai compara, învață să trăiești cu tine, nu pe lângă alții. Ești frumoasă... ești frumoasă în orice moment al zilei, chiar dacă nu ți-o zice nimeni. Nu aștepta să ți se spună, nu aștepta apeluri noaptea târziu când ar trebui să dormi. "Feții frumoși "nu vor suna, sunt prea ocupați să saliveze după funduri goale aruncate prin cluburi. Sunt mult prea agitați privind la câtă bere le-a mai rămas în sticlă și gândindu-se că dacă nu vor mai bea una nu vor putea "agăța " gagica tunată ce abia a intrat în club însoțită de alte hiene cu gurile până la urechi, cu fețele strânse de fondul de ten de sute de lei. Ridică-ți privirea și nu te mai gândi la trecut, nu trăi prezentul pentru că nu-ți oferă mare lucru, luptă pentru viitor,nu poate fi decât bine. 
Nu te chinui să-nveți să mergi pe tocuri, lasă-le pe ele să te poarte. Nu te zidi în cărți, citește-le din pasiune. Nu țipa, învață să vorbești în șoaptă. Nu-l mai aștepta, el nu te-a așteptat...
Numără-ți timpul printre succese și lasă-te purtată de valul cunoașterii. Nu mai acumula amintiri cu cimpanzei, păstrează-ți unicornii (cornul are-un rost). Nu-ți mai însuși defecte, creează-ți calități sau conturează-le. Te sfătuiesc să detești. Să detești oamenii pentru care ai plâns, lucrurile care ți-au făcut rău și mai ales...mai ales pe el. 
Cu siguranță n-ai ales bine, data viitoare deschide ochii, de fapt nu, ține-i închiși. N-are rost să-i deschizi acum, să treacă norii, să plouă, să curețe străzile de rahatul cimpanzeilor și să poți păși fără teama că ai putea călca într-un nefericit aruncat de printr-un ungher întunecat. Știu că zâmbești, deși nu vreau să zâmbești, vreau să râzi...să râzi ca o nebună, să plângi de râs și să prinzi aripi. Tu ești singura stăpână, exterior, interior. 
Și urâtă ai fi frumoasă! 

luni, 16 februarie 2015

Dincolo de ore sunt suflete...

         " -Nu am timp!"
  "Îmi spui continuu că nu ai timp să vii, iar acum e rândul meu să-ți spun că eu nu am timp să aștept. Am crezut că poate e doar de început, dar e o continuă lipsă din viața mea. Cuvintele scuzabile, orele întârziate la care-mi răspunzi... nimic nu e bine. Mereu sunt vinovat de câte ceva și întotdeauna sunt singurul care încearcă să rezolve situația pentru a fi bine, totuși...Nu e niciodată bine. Și nu e bine din cauza ta. Suferi de un timp de care-mi zici fără oprire că îți lipsește și eu nu fac altceva decât să mă agit ca un tâmpit printre niște gânduri care nu ar trebui să existe în mintea mea. De fapt, ce scop ar avea? În cele din urmă, oricum vei pleca. Toți pleacă. Vei rămâne fără timp și-atunci voi rămâne și eu singur. Am pierdut deja prea mult timp. Un timp pe care l-aș fi putut petrece altfel...nu gândindu-mă la tine. Ascult,fără să vreau,ticăitul ceasului. Încep să nu-l mai pot suporta. Nu vreau să mai zăresc pe lângă mine ceasuri...secundele trec prea greu. 
Nu știu, nu înțeleg și cred că nici nu vreau...
Vorbesc. Port atâtea discuții cu mine încât am ajuns să cred că sunt nebun. Înnebunit de un timp alert. Un timp ce nu-mi permite să fac nimic. Tot ce-am știut și-a modificat înțelesul și sensul. 
Am rămas fără răbdare și voi rămâne și fără rațiune...în curând.
Mă gândesc uneori cum o fi când ți-e dor de mine...asta dacă îți e vreodată. Sper că stârnesc un adevărat iad în tine...