Propria-mi cușcă...

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… Vreau să țip.Să urlu, să mă desfășor. Vreau să plâng și nu o pot face. Nu mai am lacrimi pentru a putea plânge. Nu le mai găsesc în interiorul meu muribund. Da, azi am murit pentru a nu știu câta oară și mi-am jurat că va fi ultima dată când o voi face. Nu mai mor pentru nimeni, nu mă mai omor pentru niciun om. Într-un final toți te vor dezamăgi…voluntar sau involuntar, o vor face. Nu mai arunc vorbe pe care mi le doresc întoarse. Nu mă mai infiltrez în niciun joc al inimii… O altă cicatrice pe sufletul meu cusut cu prea multă duritate. Prea multe răni pe inimă, pe fiecare vas de sânge al organismului. Sunt ca un leu într-o cușcă cu bări de-un metal mult prea rigid. Într-o cușcă din care nu pot scăpa… nu prea ușor.E greu să te las să pleci, dar o voi face. O fac pentru că tu, tu, dragul meu Prieten, nu meriți. Nu știu unde s-au îndreptat gândurile mele și ce a visat inima, dar cu siguranță locul tău nu e în ea. Nu meriți, oricât de mult aș fi crezut că o faci. Într-un final, epavele ajung în același loc. Un loc destinat pieirii. Un deșert al deșertăciunilor. Zâmbesc. E un zâmbet tâmp și nu știu ce să fac cu el. Nu mai știu. Simt cum inima îmi pulsează la maximum sânge… un sânge infect ce se îndreaptă spre creier. Mă va sufoca și într-un final voi adormi. Somn liniștit…

Îmi așez în spate o parașută și mă las purtată de vântul viselor mele. Da,azi mi-am ordonat prioritățile, iar tu…tu nu mai faci parte din ele. Nici nu cred că ai făcut vreodată.A fost doar un nou test pentru o inimă mult prea devreme îmbătrânită…

Alerg printre haosul miilor de gânduri reci. Sunt putredă pe interior și nu cred că voi mai fi cândva proaspătă. S-au adunat atât de multe într-un loc atât de mic, într-un loc în care sângele circulă continuu. Dacă s-ar opri…dar, dacă s-ar opri…

Mă cufund într-o stare de nervozitate.E o nebuloasă de stări induse de-o minte mult prea obosită…mult prea obosită.

O muzică pe propriile-mi sentimente se-așterne pe-o nouă foaie. E una imaculată. Cred că va rămâne destul de mult așa…mi-au pierit cuvintele. Și ele erau singurele care reușeau să mă mai trezească din visare. Nu mai am curajul să visez. Nu mai am tăria să îmi mai îndrept pașii spre vreun alt suflet. Matură, imatură…dar, cu inimă. Curând nu va mai fi nici asta. Va înceta să se încarce cu dureri si va răbufni. Cum va proceda? Am doar o vagă idee și aceea că peste ani si ani, ne vom întâlni. Tu de mână cu ea, eu de mână cu sufletul. Doar cu el… îți voi zâmbi,probabil că nu mă vei recunoaște. Voi avea chipul schimbat de atâtea urme…

Vei fi fericit. Cel puțin așa îmi vei părea. E greu să pari… Fantasme plăsmuite de o minte mult prea cicatrizată. Vânătăile de pe suflete nu dispar… niciodată. Își șterg culoarea, dar niciodată urma. O vânătaie doare.Și inima doare… doare al dracului de tare, dar e puternică.Sângele încă pulsează. Încă-și face loc printre toate reziduurile depuse…și ajunge.Ajunge acolo unde mintea omului nu poate ajunge. E prea leneș să gândească mai departe de el. Se gândește a mea. Și nu-și dorește decât o jumătate de oră cheia cuștii pentru a lua o gură de aer,apoi se întoarce. Întotdeauna vine alt tren... întotdeauna.

Rămâne doar o bancă goală, pe-un peron prea plin. Arhiplin…

Suferi…tu de ea, iar eu…eu de mine.

Dragă Prietene,

 E o chestie bizară in sufletul meu când mă gândesc la tine. Nu știu dacă este iubire sau nu, dar am un sentiment ce-mi aduce pe buze un zambet imposibil de înțeles ori de câte ori îmi apari în gând. Nu vreau să înțelegi greșit.Nu aștept să mă iubești așa cum, probabil, că o face sufletul meu. Nu vreau să te simți obligat sau să nu mai vrei sa mă revezi.Ar fi dureros…Și știi prea bine că o rană pe suflet e cea mai dureroasă. Amândoi avem cicatrici pe inimi si nimeni si nimic nu le va putea șterge vreodată.Vor rămâne acolo pentru totdeauna,dar, amândoi trebuie să avem tăria de a trece peste. Știu că-ți vei spune că tu nu mai iubești, că tu nu mai suferi, dar te minți singur. Ți se citește în ochi o tristețe uriașă.Aș vrea să pot avea puterea sa ți-o smulg si să o adaug sufletului meu. Poate nu crezi, dar e mai puternic decât pare. M-ai vazut plângând, m-ai vazut zâmbind si niciodată nu mi-ai cerut explicații pe care oricum nu ți le-aș fi putut oferi. Sunt al dracului de greu de înțeles si totuși, cred că tu ești singura persoană care m-ar putea citi…da, ca pe o carte pe care ți-ai dorit întotdeauna să o înțelegi. Nu suntem diferiți, aș avea curajul,chiar,să spun că ne asemănăm foarte mult. Prin patimi, prin simțiri, prin tot ceea ce ne definește. Mi-ar plăcea să am curajul să te iau de mână, să-ți zâmbesc si să nu îți spun nimic altceva, doar sa îți strâng mâna și să merg ținându-te ca și cum ar putea fi ultima dată când aș putea să o fac. Poate ți se va părea o nebunie, dar oare nu suntem cu toții nebuni?Oare nu trăim toți într-o lume a noastră?

Dragă Prietene, vreau să reușești să treci peste toate gândurile care te macină și să încerci să faci loc în sufletul tău unui alt om. Nu uita! E crunt să uiți. Păstrează-le amintirea,dar nu te omorî cu ea. Nu încerca să te mai legi de trecut, nu încerca sa schimbi soarta, într-un final vei ajunge de unde ai plecat.Oamenii nu se schimbă,doar dau impresia că o fac. Eu nu mă schimb, doar îmbunătățesc, tu nu te schimbi, evoluezi. Vreau sa citești! E cea mai frumoasă parte din viața noastră. Citim fiindcă ne oglindim. Ne oglindim printre rândurile care ni se aruncă in fața ochilor parcă special pentru a ne vedea imaginea. Decădem, ne ridicăm. Iubim, urâm. Hai să nu ne umplem sufletele cu nimicuri,până la urma regretăm iubiri care nu ne-au făcut bine… De fapt…ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Oameni triști, reci si goi…da, mai ales goi…

Mergi la TEATRU! Da,  acolo întâlnești cei mai frumoși oameni. Nu înfățișarea contează, ci modul în care joacă.Modul în care reușesc să se plieze pe fiecare personaj, negândindu-se că ar putea juca chiar rolul vieții lor.

M-ai urcat pe un acoperiș.A fost cel mai frumos acoperiș pe care am putut să-l văd. Cred ca va rămâne cel mai frumos. Doar daca… nu vei incerca să-mi arăți si alt acoperiș în timp ce ma ții de mână…

Nu știu dacă tu te-ai gândit la mine altfel decât ca la o prietenă. Nici nu vreau să o faci atât timp cât nu o simți cu adevărat. Nu e nimic mai frustrant decât să îi spui unei persoane că o vrei, dacă nu-ți dorești asta cu toată ființa. Eu m-am gândit și totuși, nu-mi pot da seama dacă te iubesc sau nu…Tind să cred c-o fac…doar îți scriu. Îți scriu deși, nu cred că voi avea curajul să-ți înmânez această așa-zisă scrisoare. Oh, Doamne! Nu te gândi că e o declarație siropoasă de dragoste.Departe gândul meu de a face asta. Sunt doar niște gânduri, gânduri pe care vreau sa ți le impărtășesc…

Tot ce-mi doresc pentru tine e să reușesti să scoți acei ochi din celulele pleoapelor și să reușești să plângi. Vei învia! Vei deveni uman.

Aleargă, zâmbește, plângi, urlă.Descarcă-te!!! Fă-o și apoi privește-te în oglindă și observă schimbarea! Frumos, nu? Sublim, aș putea spune…

Așază-te în pat seara târziu și închide ochii. Imaginează-ți că ești alături de o necunoscută și că o iubești așa cum nu ai mai făcut-o vreodată…

Mi-ai spus,nu demult,că m-am schimbat când ai amintit de o anume M. Am făcut-o deși am negat. Da, doare și nu cunosc motivul… Suferim amândoi…Tu de ea și eu de tine!

N-aș vrea să te impovărez cu toate aceste gânduri absurde. Sper doar să fie un unguent pentru o vânătaie pe suflet…

Te las… Probabil am ajuns prea departe. E prea târziu să mă mai întorc. De fapt, nici nu vreau! Bucură-te, Prietene! Bucură-te de oameni… Și mai ales, când o vei întâlni, n-o lăsa să-ți scape. Ar putea fi medicamentul tău. Poate și-al meu…

Actor

    Pe propria scena iti joci propriul rol. E al tau si numai al tau. Nu conteaza nimeni in jurul tau, nu conteaza cei care platesc bilete sa te vada, nu conteaza cei care rad la glumele pe care le faci.Doar tu stii ce se intampla in interiorul tau Doar intregul tau organism simte cu aceeasi intensitate cu care gandesti. Razi, plangi, urli, taci, e scena ta. “Ce ne spunem cand nu ne vorbim?”,ah,dar ce nu ne spunem. Ne vorbesc bratele, ne vorbesc picioarele,ne vorbesc sanii. Venele subtiri ale gatului se imbie armonios cu acele cute fine ale fetei. Nasul se schimonoseste,dar ce ramane neschimbat? E ceva in acel ceva al tau. Sunt ochii care marturisesc povesti nespuse.Trupul, intregul tau trup scotoceste prin adanciturile sufletului,acele adancituri netratate la timp ce s-au amplificat cu fiecare zi trecuta. E inima ce bate cu putere mai sa-ti strapunga pieptul. Simti cum oasele iti sunt sfarmate si e o durere acuta ce te face sa nu mai scoti un sunet. E o durere crunta ce te devasteaza,dar trebuie sa-ti joci rolul. E un rol atat de bine ales incat nimeni altcineva nu ar fi putut sa-l joace.Esti perfect pentru rolul vietii tale. Si crezi ca te critica?Si crezi ca au suferit? Toti suferim,mai mult, mai putin…Dar, unii dintre noi stiu sa treaca si sa traiasca cu ceea ce au facut cand trebuia facut. Viata are mijloacele sale de a ne face sa ne gandim atat de departe incat uitam sa mai traim in secunda, in clipa in care trebuie sa traim. Si astfel…astfel trec atat de multe secunde adunandu-se-n ore, zile,saptamani,luni,ani…Acei ani care nu se mai intorc nicicand.

Crezi ca le stii pe toate,dar simti ca inca e ceva ce parca-ti scapa…Da, e timpul, e viata in sine. Nu-ti mai aminti de acele momente, lasa-le acolo undeva-n ungherul sufletului si incearca sa simti cum vantul lin al inimii te poarta dincolo de rasarit, dincolo de soarele amiezii,dincolo de apus. Da, apusul. Bizar contrast de culori fascinante, naucitoare…

“Prizonierul cerului”?Dar oare nu suntem toti prizonieri al unui cer? Al tau,al meu, al lui,al ei, al nostru,al lor. Viata trece, viata moare,dar amintirile sunt pastrate vesnic.Amice, nu-ti mai incarca sufletul, constiinta cu amintiri ce-ti fac ochii aceia atat de frumosi sa lacrimeze. Toti oamenii frumosi simt, de aceea sunt frumosi. Toti actorii plang! Plang viata personajului jucat, plang viata altora si intr-un final isi plang viata. De ce la final?Fiindca atunci devin oameni.

Nu suntem decat niste fantasme ale propriei imaginatii.Iubirea nu exista de-a gata,iubirea se creeaza prin atat de multe procese total necunoscute noua.Prin atat de multe secunde tintuite intr-un perete al camerei, prin oameni frumosi, prin oameni urati. Dar nu, oamenii urati nu exista, exista doar o nehotarare in fiecare dintre noi ce ne face sa aratam uratenia, dar nu sa fim urati. Vedem uratul acolo unde nu vedem iubirea, dar oare noi nu suntem doar niste oameni urati in alti ochi frumosi? O sumedenie de intrebari, dar “Niste raspunsuri” nicicand. Sunt doar “Mari(le) sperante”.Asa cum “Ö viata” nu e de ajuns sa iubesti indeajuns. Si, prietene, nu esti “Singur pe lume”,ai atatia “Bel ami”(s) care sunt acolo oricand vei avea nevoie. Ofera flori, intoarce-te la doamna de la florarie si priveste-o ca pe-o “Dama cu camelii”. Ofera-i o floare cumparata de la “Magicianul”din coltul strazii. Te simti ca “La rascruce de vanturi”,acolo toate vanturile bat cu tristete. Indreapta-te “La rasarit de Eden” si trimite o “Invitatie la vals”, scrie-i o “Scrisoare de dragoste” si traieste “Nostalgia”. Nu trai o viata ca in “Orasul si cainii”. N-ai nevoie de “O viata de rezerva”, ai nevoie doar de “11 minute” sa faci “O femeie implinita”. Iubeste “Rosu si negru”,incearca sa simti ce simt doamnele “La paradisul femeilor”. Nu ii intreba “De ce iubim femeile?”. “Cu fiecare zi”inveti sa o iei de la inceput. Fii “Colectionarul”de suflete frumoase, devoreaza-le si fa-le sa simta ce simti tu. Intreaba-te “Daca as ramane?”si gandeste ca “Sotia calatorului in timp”. De cate ori nu si-a pierdut sotul? De cate ori nu s-a intrebat daca-l va mai revedea. Incearca sa primesti “Sapte zile pentru o eternitate”si nu te sfii sa te simti ca “Panza de paianjen”, intr-un final murim… fizic,dar sufletul va continua sa cutreiere nebanuitele carari ale vietii nevazute. Si nu-ti mai impuia capul cu  nenumarate intrebari: “Unde esti?”,raspunsul e simplu: pe SCENA. Simti cum zbori ca “Pasarea spin”. Nu te simti ca-n “Crima si pedeapsa”, pedeapsa ta trebuie sa fie doar nebunia, dar nebunia te face fericit. “Turnul de abanos”e inca acolo…

Asa ca, dragul meu prieten, nu invata sa urasti, nu invata sa regreti, n-ai nevoie de “Ratiune si simtire”, ai nevoie doar de iubire…Si poti fi “Idiotul”, dar sa fii fericit. Nu ai nevoie de nimic altceva.Ah,da,de-o ceasca cu cafea…