miercuri, 20 august 2014

Întrebări...

        Nu e vorba doar de o poveste. Amintirile se cladesc pe mai multe povesti. Nu se vorbeste doar despre un om,ci despre mii de oameni. Nu suntem singuri in aceasta lume,ne inconjoara atat de multe alte lumi. Nu e povestea mea,e si povestea lor. E doar un pas spre infinitul viitor. E lunga asteptare spre ceea ce visam si spre ceea ce ne dorim sa realizam. Suntem figuri de stil ale unui tablou concretizat in cuvinte. Ce-mi doresc? Nu stiu! Ce mi-am dorit?! Nu imi amintesc. Sunt fara cuvinte in fata unei lungi pagini albe ce asteapta sa scriu cu un stilou colorat o noua poveste. Asteapta sa conturez un om,sa fiu cea care cladeste un nou tinut. Visez cu ochii deschisi, sunt doar o nebuna intr-o lume plina de nebuni. Dar...ce poate fi mai frumos decat un nebun fericit? Nimeni nu indrazneste sa-i distruga lumea, nimeni nu reuseste sa patrunda fara voia sa in privelistea ce-l acapareaza. E fara inteles,dar unde ar mai fi farmecul daca ni s-ar oferi totul completat. Unde ar mai fi bucuria noastra de a trai daca nu suntem noi cei care completam ceea ce altii lasa pentru a fi completat? Iubesc in mii de culori, visez colorat in dementa. Merg mai bine tinandu-te de mana, imi alegi un drum lipsit de obstacole. Sa fie un print calare pe un cal alb sau sa fie doar un simplu om ce asteapta sa-mi intinda o mana pentru a imi arata ceea ce nu vad? Atat de multe intrebari si o lipsa totala de raspunsuri. Suntem doar niste marionete in mainile unui papusar amator ce se joaca cu corpurile noastre lipsite de viata. Uitam sa traim si cand ne amintim riscam sa fie prea tarziu. Iubesc sa ofer zambete, ador sa primesc zambete. E un extaz ce nu poate fi ajuns de nici o alta fericire provizorie...
Traim cu propriile griji, ne bucuram de fericile altora, uram tristetile celorlalti. Dar fericirea noastra unde e? Caut raspunsuri,dar obosesc. As vrea sa am rabdarea sa le astept, sunt convinsa ca imi vor fi oferite candva. E o intindere prea mare ce nu ma lasa sa pasesc spre a o cuceri. E un tinut necunoscut ce nu imi da curajul sa incep sa il cunosc. Zambesc cand ploaia imi inunda trupul, atunci pot plange fara ca cineva sa-si dea seama. Zambesc cand soarele imi arde chipul, cand ninsoarea imi uda parul si-si lasa urme pe el. E o senzatie ciudata,dar e senzatia mea. Sunt egoista. Sunt doar momentele mele si nu vreau sa le impart cu nimeni...poate doar cu el. Dar cine e el ? Cand va aparea el?Cum va fi el? Acum trebuie sa am rabdare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu