În fiecare mine e un tine...

       Prietene,nu ne-am mai auzit de atât de multe zile...Nu te-am mai vizitat, nu ți-am mai scris... Credeam că în sfârșit viața mea a luat o întorsătura plăcută. Azi,azi vreau rom... Bunul tău rom. Știu că îți era dor de mine, dar știu că nu ai fi vrut să mă vezi așa, nu iar. M-așez pe vechiul meu scaun și zac cu capul pe bar. Nu am băut, dar o voi face. Îmi voi îneca amarul în romul tău. Am atâtea să-ți povestesc, ai să râzi, ai să râzi în hohote,dar apoi...îți vei da seama că e trist, e al dracului de trist. 
L-am întâlnit, l-am cunoscut, l-am iubit,încă de pe când nu știam cine e. Aberez, lasă-mă s-o fac, ascultă-mă, doar. A apărut în niște momente grele. În niște momente când am tins să spun că nu e posibil să se întâmple așa ceva. Doi oameni, amândoi odată. Au plecat din viața mea, trăind în viața altcuiva. Doi oameni recenți și mulți alții vechi. Acum, ușor-ușor, pleacă și el. Și-abia a apărut...abia,abia,abia. 
Și toți pleacă și vin alții, iar și iar și iar. Nu e niciunul stabil.Nu a fost niciunul, nu va fi niciunul. Se spune că vine mereu un tren... al meu vine doar să-i ia. Să-i ia și să-i ducă la dracu-n praznic. Mă lasă singură pe-un peron arhiplin, dar atât de gol...atât de gol,prietene. 
Înc-un rom, te rog! De fapt...să fie două! Nu mă privi așa. Nu știi ce grea mi-e inima. Nu știi cum e să aștepți.La dracu cu așteptarea, cu iubirea,cu toți și toate! 
Nu...am nevoie de iubire. Și tu ai, prietene! Nu mă mai privi cu ochii aceia înlăcrimați. Să nu plângi, căci eu am să urlu...
Și muzica-mi sună continuu în urechi. Multe melodii și toate parcă despre tine. Mă ucizi!Lent, dureros și acut! 
"Baba, is calling you!" continuu-n boxe. "Baba"...cândva aveam și eu unul, a plecat și el. 
Și văd și alții triști.Aș vrea să le pot descrie durerea...sau să o pot descrie pe a mea! 
Ah, la naiba! Voiam un prieten în bar in seara asta.Te am pe tine. Toarnă și nu te mai opri. Lasă-l să curgă până când adorm.Lasă-mă s-adorm aici, tu măcar vei fi și mâine aici, ei vor pleca toți. Așa cum fac mereu. Pahare mult prea mici pentru prea mult rom. Și curge, curge,curge și tot curge. Acum nu mai sună nimeni. E târziu. 

Oh,tu...Da,tu,străine!

     Cerul e acoperit de nori și parcă o ceață deasă se abate asupra lui. Tu ești lângă mine, pe aceeași stradă,împreună,dar parcă atât de departe. Privesc cu admirație spre cer săgetând cu privirea norii,ceața și văzând stelele! Inima îmi bate...mai tare decât de obicei. Te privesc pe-ascuns, încerc să fac în așa fel încât să nu-mi zărești privirea disperată. Urlu pe dinăuntru, urlu să mă îmbrățișezi, să îmi zâmbești, să mă ții de mână. Nu e posibil...e dur de imposibil. Mă conformez situației și pășesc odată cu tine pe aceleași frunze uscate. Clipe scurte de tăcere îmi par atât de lungi. Zâmbești! E tot ce pot să-mi doresc în momentul ăsta : să te pot vedea zâmbind. Tot ce avem nu sunt decât niște fragmente.Presupun că asta e tot ce se poate. Nu vreau să stric nimic, ai prea multe amintiri frumoase.Privești lucrurile pe de-o parte, eu le privesc de pe ambele. București tomnatic, atât de multe frunze, atât de multe clipe frumoase. Scurt, ,dar esențial. 
Te-ascult, nu mă pot sătura de vocea ta. Nu-mi pot dezlipi privirea de chipul tău...atât de frumos. 
Și nu e doar chipul,mai e și sufletul. Sufletul, străine! 
Ai reușit să-mi dai lumea peste cap, mai mult decât era. Nu ai produs haos, mi-ai calmat demonii...
Zile pline de întrebări al căror răspuns nu cred că-l voi găsi vreodată. Ai apărut, sper să nu pleci. Nu curând. Ai un scop, ai ceva de îndeplinit în viața mea, dar nu reușesc să ghicesc ce. Nu reușesc să-mi dau seama de ce acum?De ce București?De ce aici?
Străzi atât de goale, dar atât de pline parcă de zâmbetul tău. Mașini nocturne si frunze...oh, câte frunze!
Ne apropiem ușor-ușor de locul din care am plecat.Micșorăm pașii cu gândul să mai lungim acest moment. Din ce în ce mai aproape de sfârșit...
Mă abțin cu greu să nu te îmbrățișez,să nu-ți iau capul în mâini și să te privesc pentru câteva secunde și-apoi...apoi să te sărut.
Umăr lângă umăr. Pas cu pas.Pumn în pumn,și-apoi pumnul meu în mâna ta. Da! Cred în tine, cred în timp și cred că da!Da,străine. Printre atâția nebuni am înnebunit. E o nebunie ciudată, o nebunie de bine. Zâmbesc! Atât de tare încât mă dor obrajii,dar inima îmi râde. Îmi râde sufletul atunci când tu zâmbești! Exiști și e tot ce vreau. Să te privesc, de la distanță...dar s-o fac. Să-mi iau doza de zâmbet și să plec. Te las în "lumea"ta. Nu vreau să-ți stric liniștea, nu vreau să ai și tu demoni. Ești fericit așa.Fericită sunt și eu! Să zâmbești, să-ți râdă sufletul și să iubești. Să iubești așa cum o fac eu: aproape de demență. Și știu că nu sunt singura. Știu! Flori de liliac uscate, frunze de stejar aruncate alandala pe străzi.Nu voi porni la luptă. Nu mă voi lăsa cuprinsă de războiul ce se dă în mine. Ar fi o bătălie cu morile de vânt. Nu vreau să fiu un Don Quijote nebun.Vreau să fiu doar un nebun. Nebunii sunt fericiți în nebunia lor,străine. Iar tu ești nebunia mea, iar nebunia mea e fericirea sufletului meu. Respir și privesc în gol. Da, o carte atât de buna, rânduri pe care nu vreau să le termin. Nu vreau un sfârșit. Nici pentru mine, nici pentru tine. Dacă tu ești și eu sunt!

Străine...

      Azi...azi, după atât de mult timp te-am revăzut.Ești exact ca atunci. Nu-mi cere să-ți fac o descriere, să te caracterizez în vreun fel. Mi-e imposibil să o fac. Ce aș putea spune n-ar fi decât : TOT. Da, tu vei deveni în curând "totul" meu. Câteva ore, străine... si după atât de multe zile, câteva minute. Am îndrăznit să mă apropii de tine, să-ți vorbesc...am încercat, căci emoțiile m-au acaparat și aproape că m-au lăsat fără respirație. Oare ești conștient de toate emoțiile la care mă supui?La faptul că adorm în fiecare noapte din acel moment cu tine-n gând si că mă trezesc cu același gând frumos?! Ești singurul vinovat de zâmbetul tâmp ce mi se desfășoară pe chip de atâtea zile. Mă simt de parcă aș fi sub un copac de liliac, sufocată de miros, nu îndrăznesc să mă îndepărtez. Mi te doresc atât de mult, te visez de nenumărate ori... Apari,dispari! Ciudată ființă, dar sublimă!
Sublim zâmbet! Același zâmbet de-atunci...de-atunci, străine...
Atât de aproape de mine, atât de frumos, desenat parcă de-o mână mult prea talentată. Milioane de figuri de stil, știute si neștiute. Te rog, sufletul meu are nevoie de tine! Poate și-al tău de mine...Uite ce-ai făcut cu inima mea îmbătrânită de oameni, uite pe ce culmi ai reușit să mă faci să pășesc... Doar privește și ascultă... Ce s-asculți? Inima mea! Da,inima mea plină de cusături,dar pe care tu....tu, ai reușit să o faci să bată! Și bate așa cum n-a mai bătut vreodată! Genial joc al minții si al sufletului!Și-ți scriu, străine...îți scriu cu gândul că într-o bună zi vei ieși din neant și îți vei îndrepta pașii spre mine,așa cum ți-ai îndreptat privirea atunci...Oh, spectaculosul ATUNCI! Sublimele momente în care mi-ai fost atât de aproape de suflet si ai dispărut parcă...Atât de aproape,dar atât de departe,totuși...Chipul tău atât de frumos conturat, acel zâmbet năucitor, acei ochi formidabili și extrem de greu de uitat...Unde ești? Ce faci tu în acest moment parcă imposibil de acceptat?? Fă-te văzut.Lasă-mi ochii să te mai privească inca o dată si ființa să se apropie de tine! E incredibil cum mi-ai ieșit în cale de atâtea ori și cum te-am lăsat de fiecare dată sa pleci... Acum, mai mult ca niciodată,vreau să te revăd. Să-ți surprind privirea și să indrăznesc. Atunci nu am făcut-o, dar nu va mai exista acel refuz al ființei mele de a te cunoaște! Apari si nu te mai lăsa pierdut...O secundă s-apari, să te pot iubi o viață!
Un minut să te mai am aproape,să-ți analizez si cele mai fine cute ale feții... Da! Știu că undeva acolo,tu...zâmbești și te gândești la "ce ar fi dacă?...Așa cum mă gândesc și eu la cum ar fi să te pot privi în fiecare dimineață somnoros, să te pot atinge, să-mi pot trece mâinile prin părul tau, să te iubesc...Oh, da! Să te iubesc! 

Rom...sau mai bine, o doză de fericire!

                   
            Da. E oarecum ciudat sa te vad langa mine si sa te consider strain.Asa te simt acum, asa te-am simtit inca de cand te-am cunoscut.  Barman, un rom, te rog...sau nu,mai bine o doza... o doza de fericire!
Cum sa nu ma poti ajuta? Nici tu nu esti fericit? Ei,bine, bun-venit in club! 
Stii ce e ciudat?! Invaluiti de fumul atator tigari ne simtim ametiti! Tu de oboseala, eu de durere. El de suferinta pe care si-o induce singur,retraind la nesfarsit trecutul, iar eu de suferinta prezentului. Nu ma iubeste, nici eu nu o fac. Duca-se dracului! Trecutul...atatea imagini ale unui film nederulat, dar amintit. Bun! Va fi o seara pe cinste! Cine stie cate povesti stii, cate amintiri traieste mintea ta fara ca tu sa vrei. Nici macar nu sunt amintirile tale...sunt ale lor.Ale cui?!Ale mele, in curand! Dar ale lor prezente. Nu ofta,noul meu prieten! Nu ofta si nu suferi! Viata e asa cum e, nu e cazul sa o inrautatim si noi! Nu se va intoarce dupa mine...nu pentru mine! Pentru ea,da!Dar nu pentru mine.
De ce?! De ce ma mai intrebi, nu e destul de graitoare privirea mea plina de celule ce-mi strang lacrimile ca intr-un pumn. Sunt tare curioasa cand va veni momentul acela cand voi putea plange! Acum nu pot. Acum strang si le tin atat de strans in inima asta a mea batrana,incat nu stiu cat voi mai rezista...eu sau ea!
Ea,cu siguranta! Si totusi...pentru ce atata rom...nu-mi mai turna,e deja tarziu! Abia 00:00?! Atunci cand toate pasarile dorm! Nu mai tipa,suflete! Le vei trezi! Nu mai aud si abia au reusit sa inchida un ochi! Intrebari prostesti!Lipsite de noima si total de neinteles! Te cred,esti obosit! Nu,ele nu aud, dar fiinta lor o face. Intregul lor "eu" aude...nici din aripi nu mai pot da! Sunt uscate si mult prea rigide. S-a dus tineretea sufletului meu, bun-venit,batranetea ochilor mei!
Nu sunt trista!Totusi, un rom?! Toarna! Toarna si asculta! De-ar putea inima sa vorbeasca,caci mintea nu-si mai gaseste cuvintele.De-ar putea sufletul sa rosteasca,caci ochii nu mai au culoare! Sunt stersi si obositi. Ca toata fiinta mea! Al dracului de obositi! Simti manie in vorbele mele! Si eu! Sunt manioasa pe mine ca nu stiu sa-mi controlez inima!Nu,nu pe-a mea...ci pe-a lui...
Intrebari?Mii! Iubiri?Zeci! Toate cu aceeasi persoana!Si pentru aceeasi persoana! Parca-i zaresc surasul tamp de pe fata aceea mult prea frumoasa! Idiotule! Si voi fi un om bun! Asa cum am fost mereu! Un om atat de bun incat iubeste oamenii mai mult decat se iubeste pe sine insusi! E crunt! Dar un zambet al unui om trist,un om secat de puteri, un om a carui fata nici macar nu mai poate fi zarita. Prea multe uscaciuni pe degetele ce trec agale pe langa nasul mult prea frumos, dar atat de slab! Pe langa inima aceea mult prea buna,dar antica. Prietene, ti-s ochii in lacrimi! Oare suferi? Suferi,ah! Nu o face. E prea greu sa reusesti sa treci peste. Nu suferi pentru mine! Romul e de vina! Pot zambi,pot glumi. Dar nu plange...de ce o faci? Te doare durerea mea? Atat de puternica sa fie incat sa nu mai am puterea sa o simt? Cred ca romul tau e prea de tot. Inca-un rand te rog! Pentru mine, pentru tine, pentru el si pentru ei! Pentru toti descumpanitii mei! 
Noroc!

Propria-mi cușcă...

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… Vreau să țip.Să urlu, să mă desfășor. Vreau să plâng și nu o pot face. Nu mai am lacrimi pentru a putea plânge. Nu le mai găsesc în interiorul meu muribund. Da, azi am murit pentru a nu știu câta oară și mi-am jurat că va fi ultima dată când o voi face. Nu mai mor pentru nimeni, nu mă mai omor pentru niciun om. Într-un final toți te vor dezamăgi…voluntar sau involuntar, o vor face. Nu mai arunc vorbe pe care mi le doresc întoarse. Nu mă mai infiltrez în niciun joc al inimii… O altă cicatrice pe sufletul meu cusut cu prea multă duritate. Prea multe răni pe inimă, pe fiecare vas de sânge al organismului. Sunt ca un leu într-o cușcă cu bări de-un metal mult prea rigid. Într-o cușcă din care nu pot scăpa… nu prea ușor.E greu să te las să pleci, dar o voi face. O fac pentru că tu, tu, dragul meu Prieten, nu meriți. Nu știu unde s-au îndreptat gândurile mele și ce a visat inima, dar cu siguranță locul tău nu e în ea. Nu meriți, oricât de mult aș fi crezut că o faci. Într-un final, epavele ajung în același loc. Un loc destinat pieirii. Un deșert al deșertăciunilor. Zâmbesc. E un zâmbet tâmp și nu știu ce să fac cu el. Nu mai știu. Simt cum inima îmi pulsează la maximum sânge… un sânge infect ce se îndreaptă spre creier. Mă va sufoca și într-un final voi adormi. Somn liniștit…

Îmi așez în spate o parașută și mă las purtată de vântul viselor mele. Da,azi mi-am ordonat prioritățile, iar tu…tu nu mai faci parte din ele. Nici nu cred că ai făcut vreodată.A fost doar un nou test pentru o inimă mult prea devreme îmbătrânită…

Alerg printre haosul miilor de gânduri reci. Sunt putredă pe interior și nu cred că voi mai fi cândva proaspătă. S-au adunat atât de multe într-un loc atât de mic, într-un loc în care sângele circulă continuu. Dacă s-ar opri…dar, dacă s-ar opri…

Mă cufund într-o stare de nervozitate.E o nebuloasă de stări induse de-o minte mult prea obosită…mult prea obosită.

O muzică pe propriile-mi sentimente se-așterne pe-o nouă foaie. E una imaculată. Cred că va rămâne destul de mult așa…mi-au pierit cuvintele. Și ele erau singurele care reușeau să mă mai trezească din visare. Nu mai am curajul să visez. Nu mai am tăria să îmi mai îndrept pașii spre vreun alt suflet. Matură, imatură…dar, cu inimă. Curând nu va mai fi nici asta. Va înceta să se încarce cu dureri si va răbufni. Cum va proceda? Am doar o vagă idee și aceea că peste ani si ani, ne vom întâlni. Tu de mână cu ea, eu de mână cu sufletul. Doar cu el… îți voi zâmbi,probabil că nu mă vei recunoaște. Voi avea chipul schimbat de atâtea urme…

Vei fi fericit. Cel puțin așa îmi vei părea. E greu să pari… Fantasme plăsmuite de o minte mult prea cicatrizată. Vânătăile de pe suflete nu dispar… niciodată. Își șterg culoarea, dar niciodată urma. O vânătaie doare.Și inima doare… doare al dracului de tare, dar e puternică.Sângele încă pulsează. Încă-și face loc printre toate reziduurile depuse…și ajunge.Ajunge acolo unde mintea omului nu poate ajunge. E prea leneș să gândească mai departe de el. Se gândește a mea. Și nu-și dorește decât o jumătate de oră cheia cuștii pentru a lua o gură de aer,apoi se întoarce. Întotdeauna vine alt tren... întotdeauna.

Rămâne doar o bancă goală, pe-un peron prea plin. Arhiplin…

Suferi…tu de ea, iar eu…eu de mine.

Dragă Prietene,

 E o chestie bizară in sufletul meu când mă gândesc la tine. Nu știu dacă este iubire sau nu, dar am un sentiment ce-mi aduce pe buze un zambet imposibil de înțeles ori de câte ori îmi apari în gând. Nu vreau să înțelegi greșit.Nu aștept să mă iubești așa cum, probabil, că o face sufletul meu. Nu vreau să te simți obligat sau să nu mai vrei sa mă revezi.Ar fi dureros…Și știi prea bine că o rană pe suflet e cea mai dureroasă. Amândoi avem cicatrici pe inimi si nimeni si nimic nu le va putea șterge vreodată.Vor rămâne acolo pentru totdeauna,dar, amândoi trebuie să avem tăria de a trece peste. Știu că-ți vei spune că tu nu mai iubești, că tu nu mai suferi, dar te minți singur. Ți se citește în ochi o tristețe uriașă.Aș vrea să pot avea puterea sa ți-o smulg si să o adaug sufletului meu. Poate nu crezi, dar e mai puternic decât pare. M-ai vazut plângând, m-ai vazut zâmbind si niciodată nu mi-ai cerut explicații pe care oricum nu ți le-aș fi putut oferi. Sunt al dracului de greu de înțeles si totuși, cred că tu ești singura persoană care m-ar putea citi…da, ca pe o carte pe care ți-ai dorit întotdeauna să o înțelegi. Nu suntem diferiți, aș avea curajul,chiar,să spun că ne asemănăm foarte mult. Prin patimi, prin simțiri, prin tot ceea ce ne definește. Mi-ar plăcea să am curajul să te iau de mână, să-ți zâmbesc si să nu îți spun nimic altceva, doar sa îți strâng mâna și să merg ținându-te ca și cum ar putea fi ultima dată când aș putea să o fac. Poate ți se va părea o nebunie, dar oare nu suntem cu toții nebuni?Oare nu trăim toți într-o lume a noastră?

Dragă Prietene, vreau să reușești să treci peste toate gândurile care te macină și să încerci să faci loc în sufletul tău unui alt om. Nu uita! E crunt să uiți. Păstrează-le amintirea,dar nu te omorî cu ea. Nu încerca să te mai legi de trecut, nu încerca sa schimbi soarta, într-un final vei ajunge de unde ai plecat.Oamenii nu se schimbă,doar dau impresia că o fac. Eu nu mă schimb, doar îmbunătățesc, tu nu te schimbi, evoluezi. Vreau sa citești! E cea mai frumoasă parte din viața noastră. Citim fiindcă ne oglindim. Ne oglindim printre rândurile care ni se aruncă in fața ochilor parcă special pentru a ne vedea imaginea. Decădem, ne ridicăm. Iubim, urâm. Hai să nu ne umplem sufletele cu nimicuri,până la urma regretăm iubiri care nu ne-au făcut bine… De fapt…ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Oameni triști, reci si goi…da, mai ales goi…

Mergi la TEATRU! Da,  acolo întâlnești cei mai frumoși oameni. Nu înfățișarea contează, ci modul în care joacă.Modul în care reușesc să se plieze pe fiecare personaj, negândindu-se că ar putea juca chiar rolul vieții lor.

M-ai urcat pe un acoperiș.A fost cel mai frumos acoperiș pe care am putut să-l văd. Cred ca va rămâne cel mai frumos. Doar daca… nu vei incerca să-mi arăți si alt acoperiș în timp ce ma ții de mână…

Nu știu dacă tu te-ai gândit la mine altfel decât ca la o prietenă. Nici nu vreau să o faci atât timp cât nu o simți cu adevărat. Nu e nimic mai frustrant decât să îi spui unei persoane că o vrei, dacă nu-ți dorești asta cu toată ființa. Eu m-am gândit și totuși, nu-mi pot da seama dacă te iubesc sau nu…Tind să cred c-o fac…doar îți scriu. Îți scriu deși, nu cred că voi avea curajul să-ți înmânez această așa-zisă scrisoare. Oh, Doamne! Nu te gândi că e o declarație siropoasă de dragoste.Departe gândul meu de a face asta. Sunt doar niște gânduri, gânduri pe care vreau sa ți le impărtășesc…

Tot ce-mi doresc pentru tine e să reușesti să scoți acei ochi din celulele pleoapelor și să reușești să plângi. Vei învia! Vei deveni uman.

Aleargă, zâmbește, plângi, urlă.Descarcă-te!!! Fă-o și apoi privește-te în oglindă și observă schimbarea! Frumos, nu? Sublim, aș putea spune…

Așază-te în pat seara târziu și închide ochii. Imaginează-ți că ești alături de o necunoscută și că o iubești așa cum nu ai mai făcut-o vreodată…

Mi-ai spus,nu demult,că m-am schimbat când ai amintit de o anume M. Am făcut-o deși am negat. Da, doare și nu cunosc motivul… Suferim amândoi…Tu de ea și eu de tine!

N-aș vrea să te impovărez cu toate aceste gânduri absurde. Sper doar să fie un unguent pentru o vânătaie pe suflet…

Te las… Probabil am ajuns prea departe. E prea târziu să mă mai întorc. De fapt, nici nu vreau! Bucură-te, Prietene! Bucură-te de oameni… Și mai ales, când o vei întâlni, n-o lăsa să-ți scape. Ar putea fi medicamentul tău. Poate și-al meu…

Actor

    Pe propria scena iti joci propriul rol. E al tau si numai al tau. Nu conteaza nimeni in jurul tau, nu conteaza cei care platesc bilete sa te vada, nu conteaza cei care rad la glumele pe care le faci.Doar tu stii ce se intampla in interiorul tau Doar intregul tau organism simte cu aceeasi intensitate cu care gandesti. Razi, plangi, urli, taci, e scena ta. “Ce ne spunem cand nu ne vorbim?”,ah,dar ce nu ne spunem. Ne vorbesc bratele, ne vorbesc picioarele,ne vorbesc sanii. Venele subtiri ale gatului se imbie armonios cu acele cute fine ale fetei. Nasul se schimonoseste,dar ce ramane neschimbat? E ceva in acel ceva al tau. Sunt ochii care marturisesc povesti nespuse.Trupul, intregul tau trup scotoceste prin adanciturile sufletului,acele adancituri netratate la timp ce s-au amplificat cu fiecare zi trecuta. E inima ce bate cu putere mai sa-ti strapunga pieptul. Simti cum oasele iti sunt sfarmate si e o durere acuta ce te face sa nu mai scoti un sunet. E o durere crunta ce te devasteaza,dar trebuie sa-ti joci rolul. E un rol atat de bine ales incat nimeni altcineva nu ar fi putut sa-l joace.Esti perfect pentru rolul vietii tale. Si crezi ca te critica?Si crezi ca au suferit? Toti suferim,mai mult, mai putin…Dar, unii dintre noi stiu sa treaca si sa traiasca cu ceea ce au facut cand trebuia facut. Viata are mijloacele sale de a ne face sa ne gandim atat de departe incat uitam sa mai traim in secunda, in clipa in care trebuie sa traim. Si astfel…astfel trec atat de multe secunde adunandu-se-n ore, zile,saptamani,luni,ani…Acei ani care nu se mai intorc nicicand.

Crezi ca le stii pe toate,dar simti ca inca e ceva ce parca-ti scapa…Da, e timpul, e viata in sine. Nu-ti mai aminti de acele momente, lasa-le acolo undeva-n ungherul sufletului si incearca sa simti cum vantul lin al inimii te poarta dincolo de rasarit, dincolo de soarele amiezii,dincolo de apus. Da, apusul. Bizar contrast de culori fascinante, naucitoare…

“Prizonierul cerului”?Dar oare nu suntem toti prizonieri al unui cer? Al tau,al meu, al lui,al ei, al nostru,al lor. Viata trece, viata moare,dar amintirile sunt pastrate vesnic.Amice, nu-ti mai incarca sufletul, constiinta cu amintiri ce-ti fac ochii aceia atat de frumosi sa lacrimeze. Toti oamenii frumosi simt, de aceea sunt frumosi. Toti actorii plang! Plang viata personajului jucat, plang viata altora si intr-un final isi plang viata. De ce la final?Fiindca atunci devin oameni.

Nu suntem decat niste fantasme ale propriei imaginatii.Iubirea nu exista de-a gata,iubirea se creeaza prin atat de multe procese total necunoscute noua.Prin atat de multe secunde tintuite intr-un perete al camerei, prin oameni frumosi, prin oameni urati. Dar nu, oamenii urati nu exista, exista doar o nehotarare in fiecare dintre noi ce ne face sa aratam uratenia, dar nu sa fim urati. Vedem uratul acolo unde nu vedem iubirea, dar oare noi nu suntem doar niste oameni urati in alti ochi frumosi? O sumedenie de intrebari, dar “Niste raspunsuri” nicicand. Sunt doar “Mari(le) sperante”.Asa cum “Ö viata” nu e de ajuns sa iubesti indeajuns. Si, prietene, nu esti “Singur pe lume”,ai atatia “Bel ami”(s) care sunt acolo oricand vei avea nevoie. Ofera flori, intoarce-te la doamna de la florarie si priveste-o ca pe-o “Dama cu camelii”. Ofera-i o floare cumparata de la “Magicianul”din coltul strazii. Te simti ca “La rascruce de vanturi”,acolo toate vanturile bat cu tristete. Indreapta-te “La rasarit de Eden” si trimite o “Invitatie la vals”, scrie-i o “Scrisoare de dragoste” si traieste “Nostalgia”. Nu trai o viata ca in “Orasul si cainii”. N-ai nevoie de “O viata de rezerva”, ai nevoie doar de “11 minute” sa faci “O femeie implinita”. Iubeste “Rosu si negru”,incearca sa simti ce simt doamnele “La paradisul femeilor”. Nu ii intreba “De ce iubim femeile?”. “Cu fiecare zi”inveti sa o iei de la inceput. Fii “Colectionarul”de suflete frumoase, devoreaza-le si fa-le sa simta ce simti tu. Intreaba-te “Daca as ramane?”si gandeste ca “Sotia calatorului in timp”. De cate ori nu si-a pierdut sotul? De cate ori nu s-a intrebat daca-l va mai revedea. Incearca sa primesti “Sapte zile pentru o eternitate”si nu te sfii sa te simti ca “Panza de paianjen”, intr-un final murim… fizic,dar sufletul va continua sa cutreiere nebanuitele carari ale vietii nevazute. Si nu-ti mai impuia capul cu  nenumarate intrebari: “Unde esti?”,raspunsul e simplu: pe SCENA. Simti cum zbori ca “Pasarea spin”. Nu te simti ca-n “Crima si pedeapsa”, pedeapsa ta trebuie sa fie doar nebunia, dar nebunia te face fericit. “Turnul de abanos”e inca acolo…

Asa ca, dragul meu prieten, nu invata sa urasti, nu invata sa regreti, n-ai nevoie de “Ratiune si simtire”, ai nevoie doar de iubire…Si poti fi “Idiotul”, dar sa fii fericit. Nu ai nevoie de nimic altceva.Ah,da,de-o ceasca cu cafea…