Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…
Vreau să țip.Să urlu, să mă desfășor. Vreau să plâng și nu o pot face. Nu mai
am lacrimi pentru a putea plânge. Nu le mai găsesc în interiorul meu muribund.
Da, azi am murit pentru a nu știu câta oară și mi-am jurat că va fi ultima dată
când o voi face. Nu mai mor pentru nimeni, nu mă mai omor pentru niciun om.
Într-un final toți te vor dezamăgi…voluntar sau involuntar, o vor face. Nu mai
arunc vorbe pe care mi le doresc întoarse. Nu mă mai infiltrez în niciun joc al
inimii… O altă cicatrice pe sufletul meu cusut cu prea multă duritate. Prea
multe răni pe inimă, pe fiecare vas de sânge al organismului. Sunt ca un leu
într-o cușcă cu bări de-un metal mult prea rigid. Într-o cușcă din care nu pot
scăpa… nu prea ușor.E greu să te las să pleci, dar o voi face. O fac pentru că tu,
tu, dragul meu Prieten, nu meriți. Nu știu unde s-au îndreptat gândurile mele și
ce a visat inima, dar cu siguranță locul tău nu e în ea. Nu meriți, oricât de
mult aș fi crezut că o faci. Într-un final, epavele ajung în același loc. Un
loc destinat pieirii. Un deșert al deșertăciunilor. Zâmbesc. E un zâmbet tâmp
și nu știu ce să fac cu el. Nu mai știu. Simt cum inima îmi pulsează la maximum
sânge… un sânge infect ce se îndreaptă spre creier. Mă va sufoca și într-un
final voi adormi. Somn liniștit…
Îmi așez în spate o parașută și mă las
purtată de vântul viselor mele. Da,azi mi-am ordonat prioritățile, iar tu…tu nu
mai faci parte din ele. Nici nu cred că ai făcut vreodată.A fost doar un nou
test pentru o inimă mult prea devreme îmbătrânită…
Alerg printre haosul miilor de gânduri
reci. Sunt putredă pe interior și nu cred că voi mai fi cândva proaspătă. S-au
adunat atât de multe într-un loc atât de mic, într-un loc în care sângele
circulă continuu. Dacă s-ar opri…dar, dacă s-ar opri…
Mă cufund într-o stare de nervozitate.E o
nebuloasă de stări induse de-o minte mult prea obosită…mult prea obosită.
O muzică pe propriile-mi sentimente
se-așterne pe-o nouă foaie. E una imaculată. Cred că va rămâne destul de mult
așa…mi-au pierit cuvintele. Și ele erau singurele care reușeau să mă mai
trezească din visare. Nu mai am curajul să visez. Nu mai am tăria să îmi mai
îndrept pașii spre vreun alt suflet. Matură, imatură…dar, cu inimă. Curând nu
va mai fi nici asta. Va înceta să se încarce cu dureri si va răbufni. Cum va proceda?
Am doar o vagă idee și aceea că peste ani si ani, ne vom întâlni. Tu de mână cu
ea, eu de mână cu sufletul. Doar cu el… îți voi zâmbi,probabil că nu mă vei
recunoaște. Voi avea chipul schimbat de atâtea urme…
Vei fi fericit. Cel puțin așa îmi vei părea.
E greu să pari… Fantasme plăsmuite de o minte mult prea cicatrizată. Vânătăile
de pe suflete nu dispar… niciodată. Își șterg culoarea, dar niciodată urma. O
vânătaie doare.Și inima doare… doare al dracului de tare, dar e
puternică.Sângele încă pulsează. Încă-și face loc printre toate reziduurile
depuse…și ajunge.Ajunge acolo unde mintea omului nu poate ajunge. E prea leneș
să gândească mai departe de el. Se gândește a mea. Și nu-și dorește decât o
jumătate de oră cheia cuștii pentru a lua o gură de aer,apoi se întoarce.
Întotdeauna vine alt tren... întotdeauna.
Rămâne doar o bancă goală, pe-un peron prea
plin. Arhiplin…
Suferi…tu de ea, iar eu…eu de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu