Un drum cu prea multe ore...

   Doliul e caracterizat de negru. E ceva in aceasta culoare ce duce cu gandul la moarte. Apoi, apare chipul trist al celui care-l poarta. Nu e deloc placut sa citesti pe chipul lui o durere ce il macina pe dinauntru. Isi priveste palmele batrane de atat de multa munca. Fata, candva frumoasa,ii e acoperita de o barba deasa colorata in non-culori. Nasul acvilin se zareste cu greu,iar ochii mult prea albastri secati de atatea lacrimi dau culoare fetei surprinsa de soare in atatea zile pe campul mult prea trist. Priveste ingandurat pe geamul ce-i deruleaza sate,orase, dar gandurile lui sunt departe. Priveste in gol, as vrea sa -l pot lua de mana si sa-i zambesc. Poate mi-ar zambi si el. Isi incruciseaza palmele si cade iarasi pe ganduri...iar si iar si iar. Nu-mi gasesc curajul de a-l privi.As plange... Nu mai are lacrimi sa planga,dar ii plange sufletul. Parul carunt arata cat a suferit,cat a iubit si cat va iubi. E singur intr-un colt si priveste continuu pe fereastra mult prea murdara. Ofteaza si simt cum usor-usor o durere imi inunda sufletul. Am plans de atat de multe ori ca nu am primit jucariile dorite, am plans cand plansul nu-si avea motiv intemeiat,iar omul acesta ingandurat, purtand in suflet o durere cu adevarat grea, nu plange... nu plange...
E cutremurat de dorinta de a-si imbratisa persoana iubita,de a-i spune cuvinte nespuse...si nu mai poate... Isi analizeaza cu meticulozitate mainile strabatute de urme adanci,scorojite de batranete. 
Om puternic cu ochi mult prea albastri,cu barba non-colora,cu maini mult prea dure:plangi! Descarca-ti sufletul si plangi! 
     E un drum cu prea mult ore si cu mult prea multe ganduri. Plang!