Fata cu șosete.

      "Nu te chinui să mă înțelegi. Ai muri în mintea mea.  Nu mai sunt eu de ceva vreme și probabil că nu voi mai fi eu pentru mult timp. Nu mai am răbdare, parcă n-aș mai avea timp. Ea, fata cu șosete, a plecat cu toată răbdarea mea. A luat și dragostea cu ea. Nu mi-a mai lăsat decât niște amintiri vagi despre ceea ce însemna cândva iubire. Am iubit. Acum mi-e teamă s-o mai fac. Vreau s-o fac, dar nu mai pot. M-au părăsit toți. Au fugit de mine, de tot ce ține de mine. Să fiu un om rău? Nu cred.Oamenii răi nu plâng, iar eu plâng pe dinăntru. Plâng ca un copil. Nu mai am puterea de a scoate lacrimile din mine, dar interiorul meu e inundat.  Era atât de dulce cu acele șosete ale ei. Nu rămânea niciodată desculță. Îi era frică să nu calce pe suflete și să le rănească. Am rănit-o eu. I-am distrus toată bunătatea si am făcut-o să mă urască. Ceva mai rău? Da, poate doar moartea ei...
Mi-e dor de ea. Ei nu-i e de mine. Nici nu ar avea cum.A plâns de-atâtea ori încât a uitat să mai zâmbească,iar dacă o face, o face doar de fațadă. I-am omorât inocența și-am transformat-o-n monstru. I-am distrus lumea și-am târât-o în iad. Da, lângă mine a cunoscut iadul. 
Am lovit cu putere și-am crăpat zidul dintre rai și iad. Am lovit atât de tare încât toți demonii au izbucnit afară. Să mai repar?Nu mai am ce. Și-a luat restul de șosete și a plecat. Nu mi-a lăsat decât romul. Romul din sânge, din cap, din suflet, din întregul organism. Mă trezesc târziu în noapte urlând de dor.N-o mai aduce nimic înapoi.Nici măcar eu, cel care cândva era totul. Acum nu sunt decât un nimic în fața ochilor ei îmbătrâniți de durere. Am sufocat copilul din ea și-am ajuns să mă urăsc. Am creat cea mai urâtă ființă. Am contopit-o cu ura și-am decis să mă opresc, deja era prea mult. Am creat haosul din viața mea și acum nu mă descurc cu el. 
Vreau să-i spun că o mai iubesc, dar aș minți-o. N-o mai iubesc. Nu pe ea,cea de acum. Iubesc omul pe care l-am cunoscut atunci și urăsc omul care a disecat-o ușor, parte cu parte.
Sunt un criminal. Ucigaș de suflete. Pune-mi cătușele și aruncă-mă-n lanțuri. Îmi merit soarta.
Acum... acum aș da orice s-o refac. Dar e târziu...prea târziu,deja. Sper să nu mă uite, n-ar avea cum. Sunt hidosul din viața sa. Sunt distrugătorul de vise și amăgitorul incorigibil.
Iartă-mă că te-am distrus. Tu mi-ai dat lumea peste cap. O lume nebună dinainte s-apari.O lume în care puteam supraviețui doar eu... Fata cu șosete.Fata care a atins cu acea catifea inima mea. A uns-o și apoi a rănit-o. Șanțuri adânci de vene. Cicatrici mult prea colorate.Galbene de durere. 
Am distrus o lume și-am rănit un înger. Gânduri crunte-mi trec prin minte.Ore târzii ale nopții, secunde infinite ale dimineții... "

De ce să sufăr de știință când fericirea mea e neștiința?

              "Am vrut să știu și-am suferit. Nu i-a păsat, e normal să nu-i pese. Acum sunt singur, fără ea. 
Mi-o amintesc de-atâtea ori. Șuvița ei de păr hazliu, orbitele prea mici pentru niște ochi prea mari. Mi-e dor de ea, cum să nu-mi fie. A fost a mea de zeci de ori. Acum, doar gândul reușește să mi-o aducă înapoi. E prea departe. De inimă, de suflet, de trup, de tot. Nu m-aș putea vedea iar lângă ea, dar,  măcar în treacăt să-i zăresc capul micuț de sub pălăria prea grea. 
Era a mea și n-am știut. Acum e-a lui și el sigur știe să-i aducă zâmbetul pe chip. Ah, acel zâmbet nebun...nebun de fericire, de iubire, poate,chiar de decor. 
Și beau, tot beau și iară beau. E rom! De-atâtea ori mi-am înecat amarul în gura paharului gol. 
Desculț, pășesc pe cioburi tari. Am răni în talpă...răni prea mari. Pe suflet doar schelete rari. În inimă am vânătăi. Pe față urme reci și-adânci ale unor lacrimi crunte. Am plâns! Am plâns de dor. N-am să mai plâng. Ea m-a uitat deja de mult. Și n-am pe nimeni lângă ea. Dar, sigur grija-și va purta. E o femeie deșteaptă.A așteptat destul. A plâns, a rupt și a zgâriat. Ca o leoaică pentru a săi pui. E prea puternică. Eu nu-s. Am fost cândva, dar lângă mine era ea. Acum sunt secat de forțe. Sunt doar om.Atunci eram și zeu și domn. Atunci dormeam, acum nu o mai fac, atunci știam să plâng, acum suspin. Aș vrea să-i urlu c-o iubesc. Dar,simt că n-o mai fac așa de des. Mi-e dor să-i simt mâna-ntr-a mea. Mi-e dor să-i sărut ochii, mâinile, gâtul, pieptul, nasul mult prea mic. O face altcineva. 
De ce să știu?Mai bine bănuiesc. Nu vreau o certitudine, vreau să trăiesc. Sunt fericit cu neștiința mea, aș fi mai fericit cu ea. 
Mă mint, mă mint și iar mă mint. Am înnebunit de dor. Nu sunt decât nebun. Îndrăgostit am fost cândva. Acum sunt doar nebun...și-s fericit. Mă bucur când mi-o amintesc râzând. Pe chip mi-apare un zâmbet tâmp când mă gândesc cum se-ascundea,goală, sub pătura mea. Era timidă, încă e. N-am s-o aștept mereu. De-ajuns încât să-mi fie greu, dar nu mereu. E prea mult timp.Iar eu, nebunul, nu am timp. "

Băbă...

         " Mi-am închis camera, mi-am luat bagajul și l-am aruncat în mașină. Nu știu încotro voi pleca, dar trebuie să plec. Simt o nevoie acută să conduc și știu că, în cele din urmă, mă voi calma. Pornesc radioul vechi și las muzica să-mi curgă prin vene. E 3:00, pe străzi sunt grupuri de studenți ce se întorc mahmuri din zecile de cluburi ale Bucureștiului. Îi privesc nepăsător și-mi văd de drumul meu. Mi-aș fi dorit să fii în dreapta mea, să te țin de mână și să zâmbesc. Zâmbesc doar la gândul că poate vei fi cândva aici, lângă mine. Strâng cu putere volanul rece și o lacrimă rătăcită mi-alunecă pe fața obosită. Obosită de așteptare, obosită de atâta lipsă de somn. Nu pot s-adorm gândindu-mă că acum ai pe altcineva în brațe, că acum, îî spui altuia "te iubesc". Te-aș urmări dacă aș putea. Aș fi prezent în fiecare pas al tău. Nu m-aș apropia, n-aș avea curaj să o fac. Doar să te privesc din depărtare și să mă asigur că ești bine, că ești fericită...
Nu ai sunat...nu ai mai sunat. Am crezut că e doar o glumă. N-a fost. Te-am căutat de câteva ori, dar m-am dezamăgit singur. Nu erai acolo unde mă gândeam că ai putea fi, erai dincolo, unde nu-mi imaginam vreodată că vei merge. M-ai înjunghiat fără să-ți dai seama.Am închis și am plâns ca un copil. 
Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o. Nu am vrut să te alung din viața mea, dar am reușit s-o fac. Distrug tot ce mi-e drag și rămân mereu singur. De ce o fac? Din disperare,cred...
Mi-am sfârtecat sufletul. S-a crăpat și acum fiecare bucățică din el e răspândit pe străzile mult prea aglomerate. E călcat în picioare... 
Nu îmi mai vorbești, nu mai vrei să știi de mine. Doare! Dar, rezist mai bine decât aș fi crezut că o pot face. Las Bucureștiul în urmă și distras de zgomotul asurzitor al motorului alunec, parcă, pe autostradă.Încă nu am idee încotro mă îndrept. Sper să ajung unde trebuie...sper să ajung la tine...
Aș renunța la tot pentru tine, în orice moment mi-ai cere-o. Te-aș iubi așa cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Te-aș proteja! Aș crește în ritmul tău, aș respira în același timp... Mă amăgesc... nu ai fost niciodată a mea. N-ai cum să fii vreodată. 
Sper doar ca el să reușească să te facă fericită. Eu nu am făcut-o și-ți jur c-am vrut-o. 
Conduc... " 

Aș putea muri de dor...

       "Da, aș putea muri în orice moment. Au fost momente când am crezut că o iubesc. Poate chiar o făceam. M-a lăsat atunci când aveam nevoie de ea. M-a lăsat singur și am rănit. Am rănit oameni, m-am rănit pe mine. Pe mine cel mai rău. Mi-am strâns în pumni atât de tare sufletul încât a crăpat. S-a făcut bucăți și le-am pierdut. Le-am rătăcit cine știe pe unde în camera asta în care-mi fac veacul. Străzile-s atât de pustii și nu sunt decât eu pe ele. Pășesc pe miile de pași lăsați de-atâția oameni. Mi-aprind o țigară găsită pe undeva prin colțul vechi al hainei și merg cu capul în pământ. Nu mai am puterea să-i privesc în ochi. Ei sunt fericiți, iar eu nu. Eu sufăr. Sufăr al dracului de tare și nu știu cum să mi-o scot din minte.A intrat atât de adânc și acum nu se mai lasă dusă. E plecată deja de săptămâni, dar inima mi-o cere. Cum aș putea să i-o ofer când nu mai știu nimic de ea? Cum aș putea să o fac să se întoarcă dacă nu-mi răspunde nicicând atunci când o caut. A plecat și a luat cu ea fericirea mea. Acum sunt singur, trist și îmi fumez o ultimă țigară. Fumul îmi înconjoară gândurile și mă las purtat de-un vânt acid. Îmi lasă urme grele pe chip, oricum e distrus. Distrus de durere, de nebunie,deja. 
Nu știu ce am făcut de a plecat. Nu știu ce am vorbit de nu-mi mai răspunde. Nu mai știu nimic de ea și mi-e dor,mi-e atât de dor. Mi-e dor s-adorm cu ea în brațe, mi-e dor să o simt aproape, să o văd zâmbind, să o văd plângând când îi țin discuții lungi despre ceea ce are de făcut. Vreau să o mai privesc încă o dată dimineața devreme înainte să plec. Vreau să mă mai rog măcar o secundă de ea să se trezească. N-aș putea să o mai trezesc, aș lăsa-o să doarmă. E incredibilă atunci când doarme, când își face loc în scobitura dintre pieptul și picioarele mele. Vreau să-i mai simt mirosul părului și s-adorm cu nasul pe gâtul ei. Vreau să ne certăm, vreau să ne împăcăm iubindu-ne apoi. Aș putea muri de dor...da, de dorul ei... " 

Bube pe suflet.

        Am obosit. Am obosit al dracului de tare și nu știu cum să ies din oboseala asta ce mă macină continuu. Nu pot să dorm, nu pot să-mi beau liniștit cafeaua dimineață, nu pot să mai respir fără să mă tem că gura de aer pe care o inspir nu e ultima. Îmi doresc atât de tare să pot să mai închid ochii ca-n copilărie când singura care știa ce înseamnă a avea probleme era mama. Mi-e dor de îmbrățișarea ei, mi-e dor să mă strângă la piept și să-mi zică : "Dormi,puiule, mai ai până crești! " . Am crescut, mamă, am crescut și sper să nu te dezamăgesc. Să n-o fac iarăși... 
Ești atât de departe. Ne despart sute de kilometri, aș vrea să vin acasă, să va îmbrățișez pe tine, pe tata și pe mamaie. Dar nu pot, mamă. Locul meu nu mai e acolo. București-ul m-a schimbat. Îl iubesc și sper că și el mă iubește așa cum o fac eu. 
Îmi târâi pur și simplu pașii pe străzi și încerc din răsputeri să lupt pentru visul meu. Dar, am obosit. Am obosit și vreau să plâng. N-o pot face și durerea de cap mă distruge. Îmi sunt roase toate ungherele organismului, fiecare venă ce-mi cutreieră bătrânul, da', prea devreme îmbătrânitul meu suflet, e plin de molozul greu al deziluziilor. E greu să fii dezamăgit, e greu să pierzi oameni pe care ți-i doreai și ți dorești cu ardoare lângă tine. Nu știu cum ești tu, străine, dar eu, eu simt că nu mai pot și trebuie să-mi ridic hoitul și să-l pun în mișcare. Trebuie să ajung acolo și să răzbesc. 
Sper să ajung până la sfârșit și să nu înnebunesc...nu înainte de vreme. Mă trezesc în fiecare dimineață, asta după o noapte în care reușesc să dorm doua-trei ore, niciodată mai mult. Mă trezesc și încep să mă gândesc. Ce fac cu viața mea, cui ofer dragostea mea și cum am grijă de sufletul meu? Nu am grijă de el, nu mai pot avea. Deja are bube, nici măcar vânătăi. Sunt răni adânci făcute parcă de-o mână criminală. Da, eu sunt criminalul propriului meu suflet. Am reușit de-am ucis și minimul de curaj, de bunătate din el. M-am pierdut pe străzile București-ului și acum încerc să-mi găsesc calea spre casă.Nu casa mea de la țară.Casa mea de aici. E prea mult spus casă când îmi lipsesc îmbrățișările lor. Nu pot să plâng! Mă ucide asta. De-aș reuși să vărs măcar o lacrimă.M-aș elibera. Atât pe mine, cât și pe ea, inima. 
Nu mă plâng,doar scriu. Nu mai am cuvinte s-o fac. Rănesc ori de câte ori deschid gura pentru a vorbi, așa scriu. Măcar ochii vor reuși să-și aleagă ce citesc. Mi-am ucis liniștea, mi-a rămas haosul. Nu e plăcut, e prea mult vacarm în mintea mea.Am nevoie de liniște,iar. De unde pot cumpăra liniște? Cine se încumetă să mi-o împrumute câtva timp? Toți o vreți, egoiștilor. Eu mi-o doresc doar câteva ore. Câteva ore pentru a-mi anestezia durerea din cap, din suflet, din corp. 
Prea multe nopți nedormite, prea multe vise visate cu ochii deschiși. Mi-e somn,străine, mi-e somn, dar mi-e frică s-adorm...nu vreau coșmar...

Cădere liberă.

    

     “Of, suflete,te-am ucis iar… nu mă pot opri din a o face. Nu vreau să te mai rănesc, nu vreau să te mai dezamăgesc și totuși o fac continuu. Parcă sunt croit să mă dezamăgesc și să dezamăgesc.

Mă îndrept cu pași rapizi spre moartea ta. Simt cum încetezi să mai trăiești, să mai speri,să mai vrei ceva bun de la mine. Cui te-am lăsat?Cui m-am lăsat?

Fiecare părticică a corpului meu e infectă. Nu mai știu să iubesc, nu mai știu să plâng, doar să mă plâng. Nu mai ajută la nimic. Îmi șterg cu greu lacrimile și privesc spre cer. Sper să-l văd pe Dumnezeu…sper să mă vadă și el.

Nu mai e nici soare, nu mai apare nici luna. E un întuneric acut și inima mi-e învăluită de el. Sunt negru pe dinăuntru și nu vreau să fiu așa. M-am săturat să-mi tot caut măști în fiecare dimineață cu zâmbete pe ele. M-am săturat să zâmbesc ca și cum nimic nu s-a întâmplat. S-au întâmplat prea multe… prea multe și nimic bun.

Am îndepărtat atât de mulți oameni și mi-e al dracului de dor de ei. Îi vreau înapoi în viața mea. Nu se mai întoarce nimeni. N-a plecat niciunul de bine, toți au văzut răul din mine și s-au făcut pierduți.

Am rămas singur…pentru nu știu a câta oară, singur. Străzile sunt pline, dar îmi par atât de goale.Nu îmi zâmbește nimeni,deși eu le zâmbesc lor.Cine știe peste ce nefericit dau și reușesc să-l fericesc cu zâmbetul meu. Îmi doresc o îmbrațișare și nu fac nimic pentru a o merita. Nu e nimic gratis, nici zâmbetele nu mai sunt moca.

Îmi târâi picioarele greoaie spre facultate, acolo măcar zăresc câte-un fericit, acolo pot râde si pot dormi… somnul pierdut. Pierdut ca mine.

Dristor 2 sau Republica, schimb la Piața Unirii și urc în altul. Nu-i știu numele, dar știu că mă duce la Universitate. Mă apropii de stație și aud: “Urmează stația Universitate.”. Mă pregătesc să cobor și-n cap am mii de gânduri. Care mai de care amestecate. Cobor într-un final auzind în spatele meu : “Atenție, se închid ușile.”.Întotdeauna se închid ușile, suflete. Chiar și cele pe care nu le-aș vrea închise niciodată.Atât de mulți oameni, fiecare cu povestea sa, fiecare cu un zâmbet tâmp sau o tristețe pe față. Eh, m-apropii de clădirea veche. Zeci de studenti mișună pe lângă ea întrebându-se în ce club vor merge diseară, la ce curs pot chiuli sau ce seminar tâmpit au. Fiecare cu ale lui probleme, iar eu,eu cu ale mele gânduri.

Ajung într-un final în fața facultății. Mi-aprind ochii privind în gol. Pentru câteva secunde sunt pierdut. Îmi revin din zăcut și deschid ușa grea a facultății. Intru și mă amestec printre studenți. Zgomot, haos. Săli, așteptare, râsete, plânsete, restanțe. Tipic.

M-așez în ultima bancă și-mi las capul mult prea greu pe bancă. Adorm, în sfârșit adorm. Așa trec doua ore de curs fără să fiu prezent vreun moment. Doar fizic, spiritual sunt demult plecat. Mă ridic și ies. Urmează altul și altul și altul. Aș putea alerga cu inima în flăcări.Aș putea urla să mă descarc și să reușesc dracului să trec mai departe. Mi-e imposibil. Îi privesc pe cei din jurul meu, câteva fețe îmi sunt cunoscute, restul… nu-mi pasă.

Ah, câți oameni mi-au plecat din viață, vina toată fiind a mea. Cât de bine mă pricep să îi fac să plece. Doare că nu se vor mai întoarce, nu mai au pentru ce să o facă. Sunt doborât. M-au împușcat și am zeci de gloanțe-n piept. În inimă deja-s găuri. Mă-ntorc acasă, nici casa nu-mi mai e casă cu-adevărat. E doar iluzia a ceea ce a fost cândva. Mă-ntind pe patul dur și-adorm instantaneu. Fără vise, fără durere, doar somn! Că bine e! “

În fiecare mine e un tine...

       Prietene,nu ne-am mai auzit de atât de multe zile...Nu te-am mai vizitat, nu ți-am mai scris... Credeam că în sfârșit viața mea a luat o întorsătura plăcută. Azi,azi vreau rom... Bunul tău rom. Știu că îți era dor de mine, dar știu că nu ai fi vrut să mă vezi așa, nu iar. M-așez pe vechiul meu scaun și zac cu capul pe bar. Nu am băut, dar o voi face. Îmi voi îneca amarul în romul tău. Am atâtea să-ți povestesc, ai să râzi, ai să râzi în hohote,dar apoi...îți vei da seama că e trist, e al dracului de trist. 
L-am întâlnit, l-am cunoscut, l-am iubit,încă de pe când nu știam cine e. Aberez, lasă-mă s-o fac, ascultă-mă, doar. A apărut în niște momente grele. În niște momente când am tins să spun că nu e posibil să se întâmple așa ceva. Doi oameni, amândoi odată. Au plecat din viața mea, trăind în viața altcuiva. Doi oameni recenți și mulți alții vechi. Acum, ușor-ușor, pleacă și el. Și-abia a apărut...abia,abia,abia. 
Și toți pleacă și vin alții, iar și iar și iar. Nu e niciunul stabil.Nu a fost niciunul, nu va fi niciunul. Se spune că vine mereu un tren... al meu vine doar să-i ia. Să-i ia și să-i ducă la dracu-n praznic. Mă lasă singură pe-un peron arhiplin, dar atât de gol...atât de gol,prietene. 
Înc-un rom, te rog! De fapt...să fie două! Nu mă privi așa. Nu știi ce grea mi-e inima. Nu știi cum e să aștepți.La dracu cu așteptarea, cu iubirea,cu toți și toate! 
Nu...am nevoie de iubire. Și tu ai, prietene! Nu mă mai privi cu ochii aceia înlăcrimați. Să nu plângi, căci eu am să urlu...
Și muzica-mi sună continuu în urechi. Multe melodii și toate parcă despre tine. Mă ucizi!Lent, dureros și acut! 
"Baba, is calling you!" continuu-n boxe. "Baba"...cândva aveam și eu unul, a plecat și el. 
Și văd și alții triști.Aș vrea să le pot descrie durerea...sau să o pot descrie pe a mea! 
Ah, la naiba! Voiam un prieten în bar in seara asta.Te am pe tine. Toarnă și nu te mai opri. Lasă-l să curgă până când adorm.Lasă-mă s-adorm aici, tu măcar vei fi și mâine aici, ei vor pleca toți. Așa cum fac mereu. Pahare mult prea mici pentru prea mult rom. Și curge, curge,curge și tot curge. Acum nu mai sună nimeni. E târziu.