Doi trecatori.Se cunosc,dar nici macar nu se privesc.Isi simt hainele cum li se ating atunci cand trec unul pe langa celalalt,dar niciunul nu are curaj sa-si indrepte privirea asupra unor ochi ce ar vrea cu disperare sa fie vazuti.Se opresc unul in spatele celuilalt,dar nu se intorc.Nu au curajul sa-si infrunte trecutul si sa porneasca impreuna spre viitor.Raman doar doi trecatori in linistea mormantala a noptii.
Sunt ei doi si noaptea intunecata.Nu e nimeni pe strada,un singur felinar arunca lumina intr-o parte a strazii facand-o sa para extraordinar de mica.Se-ntreaba daca e "bruneta sau blonda?" exact ca-n poezia lui Verlaine.Nu-si mai aminteste nici macar culoarea ochilor ei.A uitat tot,dar sentimentele i-au ramas acolo in suflet,de unde nimeni nu va putea sa i le scoata vreodata.Inca o iubeste si e convins ca si ea il iubeste.Dar nu se privesc...inca nu au curaj.
Razele lunii imprastie o lumina timida peste blocurile cenusii.Peisajul este si mai trist.Melancolia isi face loc in sufletele lor nelasandu-i sa respire. Buzele le sunt umede din cauza lacrimilor ce au scapat din celula ochilor.Si-ar dori sa fie orbi sa nu se mai poata vedea niciodata,sa nu mai treaca fara sa-si vorbeasca.Inima le bate cu putere si chipul le e strabatut de santuri ale lacrimilor. Stau intr-un colt in intuneric si-i privesc.As vrea sa pot merge sa-i fac cumva sa-si vorbeasca.Dar eu nu am nicio putere asupra faptelor lor.Singurul lucru pe care-l pot face este sa-i privesc si sa ma rog sa se intoarca unul catre celalalt,sa se priveasca in ochi,sa uite de durerea ce le macina sufletele,sa-si lase mintea sa se odihneasca si sa se foloseasca de inima.
Picioarele lor nu mai au putere sa mai faca vreun pas.Sunt tintuiti la cativa metri distanta si nu au curaj...nu au curaj sa-si vorbeasca.
-PENTRU DUMNEZEU VORBITI-VA,IUBITI-VAAAAA!
Nu mai pot sa tac si rabufnesc.Ma privesc uimiti si intr-un final ochii lor se intalnesc.Privirile sunt ucigator de dureroase.Plang amandoi si nu-si vorbesc.In cele din urma el se indreapta spre ea si o imbratiseaza.Ea nu riposteaza...il astepta.Se strang in brate fara sa-si vorbeasca si stau asa minute in sir.Ii privesc cu zambetul pe buze si sunt multumit ca am reusit sa ii fac sa isi recapete curajul.
Acum,pe langa felinarul singuratic,sunt doi trecatori ce se tin de mana,privindu-se cu dragoste si cu incredere.Se indreapta spre viitor.Un viitor ce-i asteapta cu bratele deschise pentru a continua o poveste ce nu a indraznit sa-si faca un sfarsit.Acum sunt doar ei doi.Ii las si-mi indrept pasii spre alti doi trecatori pentru a-i face sa se priveasca,pentru a-i face sa-si aminteasca de iubirea lor.
Cine sunt eu oare?N-am nici cea mai vaga idee...Stiu ca sunt aici cu un scop si acela este de a-i...ajuta....
Imi tarai picioarele si aud frunzele fosnind sub talpile mele grele.E toamna si copacii sunt goi.
E toamna si-n sufletul meu.Pasesc agale si zaresc o fiinta pe una dintre bancile parcului nostalgic. Parul ondulat ii cade usor pe spate acoperindu-i umerii firavi.Parfumul ei imi e atat de cunoscut.Sa fie...sa nu fie...Mii de ganduri imi trec prin cap si imi pierd curajul.Acum eu sunt cel fara curaj.
Cu capul aplecat ma apropii usor de banca si ii soptesc numele.Ma aude si se intoarce.E chiar ea...
Ochii-i mari si albastri,de-o claritate profunda,parul aruncat haotic pe spate,chipul ei curat si angelic ma fac sa-mi simt deodata obrajii uzi.Plang.
Se apropie si cu mana-i calda imi sterge buzele,ochii si obrajii fierbinti. E atat de firava.O imbratisez si isi lipeste capul de pieptul meu.O strang cu grija fiindu-mi teama sa nu o ranesc. Un alt felinar singuratic arunca vapai de lumina spre banca.Frunzele acopera stradutele minuscule ca un covor viu colorat.Ma simt fericit.Sunt fericit.
Acum noi suntem doi trecatori...doi trecatori pasind spre viitor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu