Iritatie...

      E atat de ciudat sentimentul ce ma incearca ori de cate ori vad doi batrani tinandu-se de mana pe strada. E atat de ciudat cum noi ne plangem de relatiile esuate prin care trecem si ei se plimba cu zambetul pe buze,acel zambet tanar ce nu s-a schimbat niciodata. E splendid sa vezi ca exista dragoste adevarata si ca exista,de asemenea,persoane care inca cunosc acest sentiment ce noua ni se pare iluzoriu. Astazi am fost dezamagita de prostia de care suntem inconjurati, fapt ce m-a facut sa apreciez si mai mult aceste "cupluri" vesnic tinere. Ma simt ca si cum eu as fi cea care are parte de aceasta dragoste intotdeauna cand zaresc pe strazile prea gri si prea incarcate ale orasului. Le citesc fericirea in ochi si parca imi dau un chef nebun de viata atunci cand am ocazia sa le observ gesturile timide,dar pline de dragoste. Sunt o norocoasa ca pot vedea aceste lucruri,sunt o norocoasa ca inca recunosc ceea ce ei n-au incetat niciodata sa simta. Nu le pasa de restul,sunt doar ei doi si a lor dragoste nemuritoare. O dragoste ce s-a pastrat inca din tinerete,o dragoste ce le ofera o liniste sufleteasca exceptionala. Bineinteles ca exista si acele creaturi care reusesc cu o nemaiintalnita nesimtire sa ma calce pe nervi atunci cand aduc comentarii absurde la adresa acestor acte de iubire. Constat,cu durere,ca oamenii sunt prosti. Suntem atat de prosti cateodata,incat nu ne dam seama de ceea ce vom fi si noi candva. Aruncam vorbe grele asupra dragostei lor,fara sa ne gandim ca trecerea ireversibila a timpului ne va transforma in acelasi lucru,doar ca noi nu ne vom bucura de o dragoste nemuritoare. Noi vom avea probabil alaturi o fiinta mizerabila care ne va face viata un chin sau noi,la randul nostru, vom fi o fiinta mizerabila si vom fi o povara pentru cel care ne este alaturi,asta in cazul in care ne va fi cineva alaturi. As vrea sa urlu atunci cand vad un cuplu batran,dar totodata tanar,as vrea sa strig cu toate puterile :"Asta e fericire!",dar nu o fac si regret ca nu am curajul nebunesc de a o face. Poate as deschide multi ochi,dar ma amagesc cu gandul ca poate nu sunt singura care observa aceste detalii. 
Eu imi traiesc viata mai departe,gandindu-ma la toate lucrurile posibile si imposibile,dar negandindu-ma ca as vrea o viata ca a lor. As vrea sa am momente cand sa pot sa ma vad in viitor intr-o astfel de situatie,imbatranita de timpul pierdut,dar fericita ca alaturi imi este o persoana care m-a iubit toata viata. Sunt revoltata de specimenele care au un talent formidabil de a-mi strica visul si ma complac acestui fapt,fiindca,in fond,cine sunt eu sa fiu altfel?! Las totul sa decurga fara sa ma amestec in demersul sau si ma consolez cu gandul ca poate oamenii nu sunt atat de rai precum par. 
Tind sa cred ca e doar o iluzie si ca niciodata nu vom fi altfel...si sunt atat de dezamagita...